În ultimii ani, expresia „mă accept așa cum sunt” a devenit tot mai prezentă în domeniul dezvoltării personale, al psihologiei și al tehnicilor de reglare emoțională. Pentru unii oameni, această afirmație aduce liniște și eliberare. Pentru alții, mai ales pentru cei care trăiesc în duhul credinței ortodoxe, ea poate ridica întrebări: Este acceptarea de sine compatibilă cu pocăința? Înseamnă să mă împac cu defectele mele? Înseamnă să nu mai caut schimbarea?
Pentru a răspunde acestor întrebări, este important să înțelegem ce înseamnă cu adevărat „mă accept” atât din perspectiva EFT -Tehnicilor de eliberare emotionala , cât și din perspectiva ortodoxă.
Ce înseamnă „mă accept” în EFT?
În EFT, una dintre formulele de bază este: „Chiar dacă simt această emoție, mă accept profund și complet./ sau mai aproape de adevar : aleg sa ma accept asa cum sunt acum. ”
La prima vedere, această afirmație poate părea ciudată. Cum să mă accept atunci când sunt furioasă, speriată, vinovată sau copleșită?
În realitate, EFT nu vorbește despre aprobarea emoției sau a comportamentului, ci despre încetarea luptei interioare.
Mulți dintre noi nu suferim doar din cauza emoției în sine, ci și din cauza rezistenței față de emoție.
Nu doar că sunt furioasă, dar mă condamn pentru că sunt furioasă.
Nu doar că îmi este frică, dar mă judec pentru că îmi este frică.
Nu doar că am greșit, dar mă consider lipsită de valoare din cauza greșelii.
Astfel apare un al doilea strat de suferință: lupta împotriva propriei experiențe.
În EFT, acceptarea înseamnă:
recunoașterea sinceră a ceea ce simt;
renunțarea la judecata de sine;
crearea unui spațiu interior sigur în care emoția poate fi observată și eliberată.
Acceptarea nu spune: „Este bine să rămân așa.”
Ci spune: „Recunosc ceea ce există acum în mine și aleg să mă privesc cu blândețe.”
Paradoxal, schimbarea apare mult mai ușor atunci când încetăm să ne războim cu noi înșine.
De ce este atât de greu să ne acceptăm?
Mulți oameni confundă acceptarea cu resemnarea:
Dacă mă accept, nu înseamnă că mă complac?
Dacă îmi accept furia, nu înseamnă că o justific?
Dacă îmi accept greșelile, nu înseamnă că renunț să mă schimb?
În realitate, opusul acceptării nu este schimbarea. Opusul acceptării este respingerea.
Iar respingerea de sine rareori produce transformare autentică.
Un copil nu învață mai bine atunci când este umilit permanent.
La fel, sufletul omului nu înflorește sub biciul autocriticii continue.
Perspectiva ortodoxă asupra acceptării de sine
La prima vedere, limbajul dezvoltării personale și limbajul ortodoxiei par diferite.
În dezvoltarea personală se vorbește despre acceptare.
În ortodoxie se vorbește despre pocăință.
Totuși, la un nivel mai profund, există o întâlnire între cele două. Ortodoxia nu ne cheamă la ură de sine.
Nu ne cheamă să ne disprețuim, nu ne cheamă să ne considerăm lipsiți de valoare.
Dimpotrivă, omul este creat după chipul lui Dumnezeu.
Fiecare persoană poartă în sine o valoare infinită, indiferent cât de mult s-a îndepărtat de Dumnezeu.
Părinții Bisericii fac o diferență importantă între persoană și păcat.
Păcatul este respins. Persoana este iubită.
Dumnezeu nu spune: „Te voi iubi când te vei schimba.”
Ci: „Te iubesc și de aceea te chem la schimbare.”
Această diferență este esențială.
În multe situații, noi ne identificăm cu greșelile noastre:
„Am greșit, deci sunt rea.”
„Am căzut, deci nu valorez nimic.”
„M-am enervat pe copil, deci sunt o mamă groaznică.”
Ortodoxia nu susține această perspectivă. Ea spune:
„Ai greșit, dar nu ești greșeala ta.”
„Ai căzut, dar nu ești căderea ta.”
„Ai păcătuit, dar nu ești păcatul tău.”
Pocăința nu este opusul acceptării
Mulți oameni trăiesc pocăința ca pe o permanentă condamnare de sine.
Însă adevărata pocăință nu înseamnă autoflagelare.
Cuvântul grecesc „metanoia” înseamnă schimbarea minții, schimbarea modului de a vedea.
Pocăința autentică începe cu adevărul. Privesc sincer ceea ce există în mine : nu mă ascund, nu mă justific, nu mă mint.
Dar nici nu mă urăsc.
Aici întâlnim un punct comun cu EFT.
Atât EFT, cât și pocăința autentică pornesc de la recunoașterea realității.
„Da, asta este ceea ce simt acum.”
„Da, aceasta este rana mea.”
„Da, aici am greșit.”
Abia după această recunoaștere poate începe transformarea.
Acceptarea de sine și smerenia
Există o formă falsă de smerenie care spune: „Nu sunt bună de nimic.” „Nu merit nimic.” „Nu valorez nimic.”
Aceasta nu este smerenie. Este adesea o formă de autorespingere.
Smerenia autentică înseamnă să mă văd așa cum sunt.
Nici mai bună, nici mai rea. Să recunosc atât darurile, cât și limitele, atât frumusețea, cât și rănile, atât lumina, cât și intunericul.
În acest sens, acceptarea de sine este apropiată de smerenie.
Ea spune: „Acesta sunt eu acum.”
Nu pentru a rămâne aici, ci pentru a porni.
Din perspectiva EFT, „mă accept” înseamnă încetarea războiului interior și crearea unui spațiu sigur pentru vindecare.
Din perspectiva ortodoxă, acceptarea de sine nu înseamnă aprobarea păcatului sau renunțarea la schimbare, ci recunoașterea faptului că valoarea persoanei vine din faptul că este creată după chipul lui Dumnezeu.
Nu mă accept pentru că sunt perfectă.
Nu mă accept pentru că nu mai am nimic de schimbat.
Mă accept pentru că Dumnezeu nu încetează să mă iubească nici în momentele în care sunt rănită, slabă sau căzută.
Iar din această iubire poate începe adevărata transformare.
Acceptarea nu este sfârșitul drumului.
Este locul din care vindecarea poate începe.
Comentarii
Trimiteți un comentariu