Alexandra Sava - Terapeut&Coach

  Intrebarea „Il manipulez pe copil daca folosesc consecinte si recompense? ” nu este o simpla dilema de parenting, ci deschide o tema mult mai profunda, care atinge in mod direct intelegerea noastra despre libertate, despre iubire si despre felul in care se formeaza sufletul unui copil. Ea nu vine din superficialitate, ci dintr-o sensibilitate reala a parintilor care nu mai doresc sa repete modele dure, dictatoriale, dar care, in acelasi timp, simt ca simpla permisivitate nu construieste nimic stabil in interiorul copilului.           In acest context, perspectiva lui Alfie Kohn a castigat foarte mult teren, mai ales prin lucrarea sa cunoscuta, Parenting neconditiona t . El aduce o critica radicala sistemelor clasice de educatie bazate pe recompense si pedepse, afirmand ca acestea sunt, in esenta, forme diferite ale aceluiasi mecanism de control. Una dintre ideile sale centrale este exprimata foarte direct: „Recompensele si pedepsele sunt doua fete ale...

    " Toate diagnosticele cu care avem de-a face (depresie, anxietate, ADHD, tulburare bipolară, tulburare de stres posttraumatic, chiar și psihoza) sunt în mod semnificativ înrădăcinate în TRAUMĂ (trauma legăturii de atașament părinte-copil).Ele sunt manifestări ale traumei." Gabor Maté          Este incontestabil faptul ca relatia de atasament parinte–copil modeleaza profund structura emotionala a omului, influentand modul in care acesta se raporteaza la sine, la ceilalti si la lume.    Lipsa sigurantei, respingerea, absenta emotionala sau incoerenta afectiva lasa urme reale, masurabile chiar si la nivel neurobiologic. Din acest punct de vedere, contributia lui Gabor Maté este valoroasa pentru ca readuce compasiunea in intelegerea suferintei: simptomul nu mai este vazut ca un defect, ci ca o adaptare la un mediu dificil. Si totusi, problema apare atunci cand aceasta perspectiva devine exhaustiva. Pentru ca, in mod implicit, transmi...

  Se vorbeste din ce in ce mai mult, in spatiul parentingului modern , despre importanta stimei de sine, despre nevoia copilului de a se simti bine cu el insusi, de a avea incredere in el, de a crede ca este bun, valoros si suficient , iar la prima vedere acest obiectiv pare nu doar legitim, ci chiar esential pentru dezvoltarea lui emotionala.     Si totusi, atunci cand aceasta directie devine una exclusiva, cand tot efortul parintelui se concentreaza pe a proteja permanent aceasta stare de bine interioara a copilului, evitand confruntarea cu limitele, cu adevarul despre sine sau cu propriile greseli, se produce o dezechilibrare subtila , dar profunda, care in timp poate afecta tocmai stabilitatea interioara pe care incercam sa o construim.   Pentru ca o stima de sine care nu este ancorata in adevar, care nu este insotita de smerenie si care nu are o raportare vie la Dumnezeu, devine fie extrem de fragila, fie artificial consolidata, fara radacini reale in interior...

  Traim intr-o lume in care disconfortul a devenit tot mai greu de tolerat, iar ideea de suferinta este privita ca ceva ce trebuie eliminat rapid si complet din viata noastra. Aceasta mentalitate s-a transferat in mod firesc si in felul in care ne crestem copiii, astfel incat tot mai multi parinti simt ca este responsabilitatea lor principala sa protejeze copilul de orice forma de durere, frustrare sau asteptare.         Parintele modern intervine adesea imediat atunci cand copilul intampina o dificultate, incearca sa rezolve problema in locul lui si face eforturi constante pentru a-i netezi drumul, astfel incat acesta sa nu experimenteze esecul, respingerea sau disconfortul emotional. In multe situatii, copilul nu mai este lasat sa cada, sa piarda sau sa astepte, pentru ca parintele considera ca aceste experiente sunt prea dureroase si ar trebui evitate.   La nivel de intentie, acest comportament pare a fi o forma profunda de iubire si grija, deoarece p...

  Se vorbeste tot mai mult despre validarea copilului, despre nevoia de a-i recunoaste emotiile, de a-i spune ca ceea ce simte este in regula si de a evita orice forma de contrazicere sau frustrare, iar la prima vedere acest mod de a relationa pare bland, corect si profund vindecator, o forma de iubire care ar trebui sa repare si sa aseze.     Insa, atunci cand validarea ramane doar la nivelul confirmarii emotiei si nu este insotita de ghidare, de adevar si de discernamant, copilul nu invata sa isi regleze trairile interioare, ci doar sa le exprime, ramanand astfel dependent de exterior pentru liniste si dezvoltand, in timp, o fragilitate emotionala in fata oricarui disconfort, iar viata incepe sa il gaseasca nepregatit.   Pe termen lung, acest copil poate deveni un adult care simte intens, dar nu stie ce sa faca cu ceea ce simte, care evita frustrarea, care se simte coplesit usor si care asteapta ca lumea din jur sa se adapteze starilor lui interioare, pentru ca...