Exista o suferinta care vine din ceea ce ni s-a intamplat si exista o suferinta care vine din modul in care continuam sa traim dupa aceea.
Prima nu depinde intotdeauna de noi.
A doua depinde, macar partial, de felul in care alegem sa ne raportam la viata, la ceilalti si la Dumnezeu.
Multi oameni traiesc ani intregi purtand in suflet rani reale: respingere, abandon, tradare, umilire, lipsa iubirii, nedreptate. Aceste experiente lasa urme adanci si nimeni nu poate pretinde ca ele nu exista. Din punct de vedere psihologic, orice rana emotionala puternica produce mecanisme de aparare menite sa protejeze persoana de o noua durere. Problema apare atunci cand rana nu mai este doar o experienta traita, ci devine identitatea omului.
Omul nu mai spune: „Am fost ranit.”
Omul incepe sa spuna, chiar daca nu foloseste aceste cuvinte:
„Eu sunt cel ranit.” , „Eu sunt cel abandonat.” , „Eu sunt cel nedreptatit.” , „Eu sunt victima.”
In acel moment, intreaga sa viata incepe sa se organizeze in jurul durerii.
Priveste relatiile prin filtrul durerii, interpreteaza comportamentele celorlalti prin filtrul durerii, se raporteaza la Dumnezeu prin filtrul durerii.
Iar fara sa isi dea seama, ajunge sa traiasca intr-o inchisoare construita din propriile rani.
Arhimandritul Simeon Kraiopoulos vorbeste adesea despre tendinta omului de a-si cauta permanent justificari in exterior.
El observa ca omul cazut are o inclinatie permanenta spre a gasi vinovati :
- Daca nu sunt bine, este din cauza sotului.
- Daca nu am pace, este din cauza copiilor.
- Daca nu reusesc, este din cauza parintilor.
- Daca sunt blocat, este din cauza circumstantelor.
- Daca sufar, este din cauza celorlalti.
Aceasta atitudine poate parea fireasca la prima vedere. Uneori chiar exista persoane care ne-au ranit. Exista nedreptati reale, exista traume reale.
Dar parintele Simeon atrage atentia asupra unui adevar foarte important: omul nu se vindeca atunci cand descopera cine este vinovat, ci atunci cand descopera unde este propria sa libertate.
De multe ori credem ca vom avea pace atunci cand ceilalti se vor schimba: cand sotul va deveni mai atent, cand copilul va asculta, cand mama isi va cere iertare, cand cineva va recunoaste cat am suferit.
Dar Dumnezeu nu asteapta aceste lucruri pentru a incepe lucrarea vindecarii.
El incepe chiar acum, exact din locul in care ne aflam.
Dumnezeu respecta libertatea omului.
Una dintre ideile centrale ale Arhimandritului Simeon este aceea ca Dumnezeu nu forteaza niciodata pe nimeni.
El respecta libertatea omului pana la capat.
Daca Dumnezeu respecta libertatea celor care ne-au ranit, inseamna ca nu va constrange niciodata pe cineva sa se comporte asa cum ne-am dori noi.
Iar aceasta descoperire este dureroasa pentru ego-ul nostru.
Pentru ca ne obliga sa renuntam la iluzia controlului : ne obliga sa acceptam ca nu putem schimba pe nimeni.
Nu putem controla reactiile oamenilor.
Nu putem controla trecutul.
Nu putem controla deciziile altora.
Dar putem lucra asupra propriei inimi. Aceasta este zona libertatii noastre.
Aceasta este zona in care lucreaza harul lui Dumnezeu.
„Omul trebuie să se îndrepte spre Dumnezeu, această îndreptare însemnând pocăință. Pocăința înseamnă schimbare. Omul se lasă pe sine și se îndreaptă spre Dumnezeu.” (Adame, unde esti? Despre pocainta)
Hristos nu cauta vinovati
Cand citim Evangheliile cu atentie, observam ceva surprinzator: Hristos nu isi petrece timpul cautand vinovati.
El cauta oameni care vor sa se vindece.
Paraliticul de la Vitezda era bolnav de 38 de ani.
Hristos nu il intreaba cine este responsabil.
Nu il intreaba cine l-a abandonat, nu il intreaba cine l-a nedreptatit.
Il intreaba simplu: „Vrei sa te faci sanatos?”
Aceasta intrebare ramane valabila pentru fiecare dintre noi.
Pentru ca uneori ne atasam atat de mult de povestea durerii noastre, incat uitam sa mai cautam vindecarea.
Ajungem sa ne definim prin suferinta.
Sa ne explicam intreaga viata prin ceea ce ni s-a intamplat.
Sa vorbim mai mult despre rana decat despre posibilitatea vindecarii.
Beneficiile ascunse ale rolului de victima.
Psihologia moderna vorbeste despre ceea ce se numeste beneficiu secundar.
Uneori, fara sa ne dam seama, obtinem anumite avantaje din faptul ca ramanem blocati in durerea noastra.
Daca sunt victima, nu trebuie sa imi asum riscuri.
Daca sunt victima, nu trebuie sa ies din zona cunoscuta.
Daca sunt victima, pot explica orice esec prin trecutul meu.
Daca sunt victima, responsabilitatea ramane mereu in afara mea.
Acesta este unul dintre motivele pentru care schimbarea poate fi atat de dificila.
Nu pentru ca omul nu doreste sa fie bine, ci pentru ca o parte din el se teme de responsabilitatea pe care o aduce libertatea.
Crucea nu este victimizare.
Una dintre cele mai mari confuzii ale vietii crestine este identificarea crucii cu victimizarea.
Crucea nu inseamna sa ramai pasiv in fata raului.
Crucea nu inseamna sa te complaci in suferinta.
Crucea nu inseamna sa iti construiesti identitatea in jurul durerii.
Crucea inseamna sa transformi durerea intr-un loc de intalnire cu Dumnezeu.
Hristos merge spre Golgota cu libertate interioara: nu este impins de imprejurari, nu este dominat de resentiment, nu este consumat de dorinta de razbunare.
El ramane liber chiar si atunci cand este rastignit.
Aceasta este marea taina a crestinismului: suferinta poate rani trupul, poate rani psihicul.
Dar nu poate distruge libertatea sufletului atunci cand omul se uneste cu Dumnezeu.
Adevarata vindecare incepe prin asumare.
In limbajul duhovnicesc, asumarea inseamna pocainta, nu in sensul popular de invinovatire, ci in sensul profund al cuvantului grecesc metanoia: schimbarea mintii.
Incepi sa vezi altfel.Nu te mai intrebi doar: „Cine mi-a facut asta?”
Ci incepi sa intrebi:
„Ce face aceasta experienta in mine?”
„Ce imi arata Dumnezeu prin aceasta situatie?”
„Unde sunt chemat sa cresc?”
„Ce am de invatat?”
„Cum pot transforma aceasta rana intr-un loc al maturizarii?”
Aceste intrebari nu anuleaza durerea, dar transforma durerea intr-un drum.
Dumnezeu nu ne vrea victime, ci fii.
Poate cea mai profunda idee este aceasta:
Dumnezeu nu a trimis pe Fiul Sau in lume pentru a crea victime religioase.
El a venit pentru a restaura demnitatea fiilor Sai.
Victima traieste din trecut.
Fiul traieste din relatie.
Victima este definita de ceea ce a pierdut.
Fiul este definit de ceea ce primeste de la Dumnezeu.
Victima cauta permanent confirmarea durerii sale.
Fiul cauta permanent prezenta Tatalui.
Aceasta este diferenta fundamentala.
Atunci cand omul incepe sa se vada prin ochii lui Dumnezeu, rana nu dispare instantaneu, dar isi pierde puterea de a-i defini identitatea.
El nu mai este omul abandonat, femeia respinsa, copilul nedorit, sotia tradata, omul nedreptatit.
Devine, din nou, ceea ce a fost dintotdeauna inaintea lui Dumnezeu:
o persoana unica, iubita, chemata la libertate, la maturizare si la indumnezeire.
Iar din acel moment incepe adevarata vindecare.
Lecturi recomandate in acest sens al Arhimandritului Simeon Kraiopoulos:
Comentarii
Trimiteți un comentariu