Alexandra Sava - Terapeut&Coach

  Exista o suferinta care vine din ceea ce ni s-a intamplat si exista o suferinta care vine din modul in care continuam sa traim dupa aceea. Prima nu depinde intotdeauna de noi. A doua depinde, macar partial, de felul in care alegem sa ne raportam la viata, la ceilalti si la Dumnezeu. Multi oameni traiesc ani intregi purtand in suflet rani reale: respingere, abandon, tradare, umilire, lipsa iubirii, nedreptate. Aceste experiente lasa urme adanci si nimeni nu poate pretinde ca ele nu exista. Din punct de vedere psihologic, orice rana emotionala puternica produce mecanisme de aparare menite sa protejeze persoana de o noua durere. Problema apare atunci cand rana nu mai este doar o experienta traita, ci devine identitatea omului. Omul nu mai spune: „Am fost ranit.” Omul incepe sa spuna, chiar daca nu foloseste aceste cuvinte: „Eu sunt cel ranit.” , „Eu sunt cel abandonat.” , „Eu sunt cel nedreptatit.” , „Eu sunt victima.” In acel moment, intreaga sa viata incepe sa se organizeze in jur...

  „Harul nu se salasluieste intr-o inima intunecata de manie, frica sau deznadejde.”   Sf. Serafim de Sarov   In ultimii ani, observ tot mai des o intrebare care apare in sufletul multor femei ortodoxe: daca ma rog, daca merg la biserica, daca ma spovedesc si caut sa traiesc dupa voia lui Dumnezeu, de ce continui sa ma lupt cu anxietatea, frica, furia, tristetea sau sentimentul ca nu sunt suficient de buna?   Rugaciunea este centrul vietii crestine si fara ea nu exista crestere duhovniceasca autentica. Dar uneori descoperim ca, desi ne rugam, anumite reactii continua sa se repete. Ne speriem usor. Ne ingrijoram excesiv. Ne simtim respinsi. Ne este greu sa avem incredere. Ne blocam in fata unor situatii care, rational, nu ar trebui sa ne afecteze atat de mult. Aceste experiente ne arata ca exista in noi nu doar o nevoie duhovniceasca, ci si o nevoie de vindecare emotionala. Dumnezeu ne-a creat ca fiinte complexe. Nu suntem doar suflet, dupa cum nu suntem doar trup. In...

  În ultimii ani, expresia „ mă accept așa cum sunt” a devenit tot mai prezentă în domeniul dezvoltării personale, al psihologiei și al tehnicilor de reglare emoțională. Pentru unii oameni, această afirmație aduce liniște și eliberare. Pentru alții, mai ales pentru cei care trăiesc în duhul credinței ortodoxe, ea poate ridica întrebări : Este acceptarea de sine compatibilă cu pocăința? Înseamnă să mă împac cu defectele mele? Înseamnă să nu mai caut schimbarea?   Pentru a răspunde acestor întrebări, este important să înțelegem ce înseamnă cu adevărat „mă accept” atât din perspectiva EFT -Tehnicilor de eliberare emotionala , cât și din perspectiva ortodoxă.         Ce înseamnă „mă accept” în EFT? În EFT, una dintre formulele de bază este: „Chiar dacă simt această emoție, mă accept profund și complet./ sau mai aproape de adevar : aleg sa ma accept asa cum sunt acum. ” La prima vedere, această afirmație poate părea ciudată. Cum să mă accept atunci când sunt fu...

Atunci cand privim un copil, suntem tentati sa ne concentram asupra comportamentelor sale vizibile: il vedem razand, plangand, opunandu-se, devenind agitat, retragandu-se sau cautand cu insistenta atentia celor din jur.    Cu toate acestea, ceea ce observam la exterior reprezinta doar o mica parte din realitatea lui interioara. In spatele fiecarui comportament exista o lume launtrica complexa, formata din emotii, ganduri, experiente, nevoi, convingeri si trairi sufletesti care se aseaza treptat in inima copilului si contribuie la formarea personalitatii sale.   Din perspectiva psiho-duhovniceasca, copilul nu poate fi inteles doar prin prisma dezvoltarii psihologice si nici doar prin prisma vietii spirituale. El este o fiinta intreaga, alcatuita din trup, suflet si minte, iar lumea lui interioara este modelata permanent de relatiile pe care le traieste, de atmosfera familiei, de experientele emotionale, de influentele spirituale si de mediul in care creste.    De...

  COPILUL MEU ȘI EMOȚIILE LUI   Program de 5 săptămâni pentru mame (copii < 10 ani) De la reacții automate, îngrijorare și epuizare… la liniște lăuntrică, rugăciune și îndrumare blândă prin orice stare sufletească     Te regăsești aici?   Copilul tău trece prin multe stări: furie, plâns, frică, retragere, dar și stres, neputință, tristețe adâncă, dezamăgire, oboseală sufletească . Uneori pare copleșit fără un motiv clar, alteori se închide în el sau devine agitat. Îl vezi suferind și simți că nu știi cum să îl ajuți cu adevărat. Încerci să vorbești, să explici, să repari,  dar parcă nimic nu funcționează. Îți pierzi răbdarea, apoi apare vinovăția: „De ce am reacționat așa?” Te simți neputincioasă în fața stărilor lui și copleșită de intensitatea momentelor. În adâncul tău, doare cel mai tare gândul că nu știi cum să îl ajuți să își trăiască toate emoțiile în siguranță,  nici măcar pe cele mici, de zi cu zi. Și poate cel mai greu: simți că îți iu...

  „Nu mai plânge, că nu e nimic." „Lasă-l, că-i trece singur." „Nu are de ce să fie supărat, i-am dat tot ce vrea." „Băieții nu plâng." „Nu mai face așa, că mă superi." Câte dintre aceste fraze le-ai auzit  sau poate chiar le-ai spus  în ultima lună? Există un mit urban parenting persistent, care circulă din generație în generație: emoțiile copilului sunt exagerate, trec de la sine, iar dacă le acorzi atenție, le întreții și răsfați copilul. „Nu-l învăța să fie mofturos", ni se spune. „Lasa-l să se descurce singur cu supărarea lui." Doar că realitatea psihologică și cea duhovnicească ne arată exact inversul. Emoția ignorată nu dispare. Se ascunde. Și acolo unde se ascunde, face rău  pe trup, pe minte și pe suflet. Acest articol nu este scris pentru a produce vinovăție, ci pentru a oferi o înțelegere integrată: ce se întâmplă cu un copil ale cărui emoții sunt sistematic ignorate, atât din perspectiva psihologiei sănătoase, cât și din cea a spiritu...