Respiratia si exercitarea ei constient

 

“Respirația este o formă de nutriție și așa cum mâncăm trebuie să mestecăm încet, la fel când respirăm trebuie să “mestecăm” aerul. Când inspirăm, trebuie să reținem aerul mult timp până când plămânii (care sunt un fel de stomac) au asimilat complet substanțele nutritive. Dacă eliminăm aerul prea rapid, eliminăm în același timp toate aceste substanțe, chiar înainte ca plămânii să poată reține toate aceste elemente utile.

 

DESCRIEREA UNOR EXERCIȚII

 

Astupați nara stingă și inspirați profund aerul prin nara dreaptă numărând patru timpi.

Țineți-vă respirația 16 timpi.

Astupați nara dreaptă și expirați prin nara stângă numărând 8 timpi.

 

Reîncepeți exercițiul inversând:

 

Astupați nara dreaptă și inspirați aerul prin nara stângă 4 timpi.

Țineți-vă respirația 16 timpi.

Astupați nara stângă și expirați pe dreapta 8 timpi.

Exercitiul se repeta de 6 ori pentru fiecare nară.

Cei care pot vor dubla timpii: 8-32-16.

 

Prin respirație profundă vă puteți vindeca sistemul nervos și multe alte boli. Medicii vă vor prescrie injecții de calciu, de iod, de sodiu etc. pentru a vă da elementele care vă lipsesc, în timp ce Inițiații vă vor sfătui să luați aceste elemente în stare eterică prin respirație. Metoda este foarte simplă, respirați concentrâdu-vă pe ideea că sunteți pe cale să preluați remediul care vă lipsește. Da, fiindcă organismul știe foarte bine de ce are nevoie, el conține o întreagă echipă de chimiști perfect competenți, capabili să extragă din aer substanțele necesare.

 

Iată de ce discipolul nu trebuie să caute neapărat medicamentele la farmacie. El respiră cu dragoste și cu convingerea absolută că este pe cale să extragă din spațiu elementele care-i sunt necesare.

Dar prin respirație veți putea de asemenea să extrageți forța și particulele din lumea superioară, adică lumină, pace și toate elementele vivifiante. Deci, când respirați trebuie să încercați să atrageți elementele spirituale de care aveți nevoie, în funcție de starea în care vă aflați.”

Împrietenește-te cu corpul tău- Partea a 2a

 

Doar că, dacă faci aceste lucruri, vei sfârși prin a plăti un preț, din moment ce nu ești separat/ă de acest corp în final. Nevoile sale și plăcerile și durerile sale sunt și ale tale. Soarta lui va fi a ta într-o zi.

Daca îți tratezi corpul frumos, ca și cum ar fi un bun prieten/ă, te vei simți bine, vei avea mai multă energie, vei fi mai rezistent/ă și probabil vei trăi mai mult.

Cum?

Amintește-ți de un moment în care ți-ai tratat frumos un prieten/ă. Care a fost atitudinea ta față de acel prieten sau față de acea prietenă și ce fel de lucruri făceai cu el sau cu ea? Ce ai simțit în interiorul tău față de acest prieten sau această prietenă?

Apoi, imaginează-ți o zi în care te porți cu corpul tău ca și cum ar fi un alt bun prieten/ă. Imaginează-ți că îl iubești pe acest prieten – corpul tău – cum îl trezești și îl ajuți să se dea jos din pat: fiind blând cu el, stând conectat/ă cu el, fară să îl grăbești….cum s-ar simți toate acestea?

Imaginează-ți cum îți prețuiești corpul în timp ce te miști dimineața – cum îi oferi cu blândețe apă, oferindu-i un duș bun și dăruindu-i o mâncare sănătoasă și delicioasă.

Cum simți această abordare?

 

Probabil că simți mai puțin stres, mai multă relaxare și calm, mai multă plăcere, mai multă ușurință și mai multă stare de conștiență în timp ce îți controlezi tu viața. Plus un sens implicit de a fi bun cu tine, din moment ce de fapt tu nu doar ai un corp, tu ești corpul; tratandu-l pe el bine, te tratezi pe tine bine.

Dacă corpul tău ar vorbi, ce crezi că ți-ar spune la finele unei zile în care l-ai tratat cu iubire?

 

Iar apoi, începe să te porți cu corpul tău într-o zi (sau câteva minute) exact cum ți-ai imaginat. Ce simți? Cum se simte? Observă orice reticență pe care o ai când ești bun/ă cu corpul tău. Poate ai sentimentul că făcând asta este o indulgență sau un păcat. Explorează această reticență sau rezistență și analizează despre ce este vorba de fapt. Apoi decide daca are vreun sens. Daca nu are un sens, atunci întoarce-te la a te purta frumos cu corpul tău.

Daca ai putea vorbi cu corpul tău, ce i-ai spune? Mai bine scrie o scrisoare corpului tău, spunandu-i ce ai simțit în trecut referitor la el și cum vrei să te porți cu el de acum înainte.

Fă-ți o lista care să conțină modalități prin care să îți prețuiești corpul, ca de exemplu : că te lași de fumat sau că pleci la serviciu mai devreme sau că acorzi acum mai mult timp micilor plăceri care oferă bucurie corpului. Apoi ia-ți angajamentul că te vei purta mai frumos cu corpul tău.

Bunătatea și blândețea încep acasă.

Casa ta este corpul tău.

(Sursa – PH.D. Rick Hanson – Just One Thing

Împrietenește-te cu corpul tău- partea 1

 

Imaginează-ți cum corpul tău este ceva separat de tine și ia în considerare aceste întrebări :

 

Cum a avut grijă de tine acest corp de-a lungul anilor? Ca de exemplu să te țină în viață, să îți ofere plăcere și să te ducă din loc în loc.

 

În schimb, cât de bine îți îngrijești corpul? Ca de exemplu să îl liniștești, hrănești și să îl întreții prin exerciții sau să îl duci la doctor. Pe de altă parte, în ce moduri l-ai putea pierde hrănindu-l cu fast-food sau intoxicâ-ndu-l?

În ce moduri ești critic în privința corpului tău? De exemplu, ești dezamăgit/ă de el sau îți este rușine cu el? Te simți dezamăgit/ă de asta sau îți dorești să fie ceva diferit?

 

Dacă corpul ar putea să îți vorbească, ce ar putea să îți spună?

 

Dacă corpul tău ți-ar fi prieten, cum l-ai trata? Ar fi ceva diferit de modul în care îl tratezi acum?

 

Personal, nu pot să nu mă zvârcolesc un pic când am în față întrebarile de mai sus. Este ceva obișnuit să îți forțezi corpul, să îi ignori nevoile până când acestea devin deja intense și să îl deconectezi de la propriile semnale. Și apoi îți arunci corpul în pat la finele unei alte lungi zile – așa cum tatăl meu obișnuia să spună, crescut fiind la fermă – „un cal a scapăt cu putere și a fost ud”.

De asemenea, oamenii se pot înfuria pe corpul lor și chiar ajung să îl rănească. De parcă ar fi vina corpului că ei s-au îngrășat prea mult sau că au îmbătrânit.

Doar că, dacă faci aceste lucruri, vei sfârși prin a plăti un preț, din moment ce nu ești separat/ă de acest corp în final. Nevoile sale și plăcerile și durerile sale sunt și ale tale. Soarta lui va fi a ta într-o zi.

Daca îți tratezi corpul frumos, ca și cum ar fi un bun prieten/ă, te vei simți bine, vei avea mai multă energie, vei fi mai rezistent/ă și probabil vei trăi mai mult.

Iubirea de sine #8

 Iubirea de sine are in vedere doua lucruri: grija pentru nevoile trupului si cea pentru impodobirea si mantuirea sufletului , prin amandoua noi aratandu­ne bucuria, multumirea si slava catre Cel ce ne­a daruit viata . A nu avea grija de acestea doua este un pacat impotriva lui Dumnezeu Insusi si a iubirii Lui creatoare. 

Grija fata de trup trebuie inteleasa ca hranirea lui inspre sanatate, iar nu inspre mancare fara masura, desfranare sau ca impodobire spre slava desarta dupa cum si Sfantul Apostol Pavel ne invata “Iar grija trupului sa nu o faceti spre pofte”.

 Grija pentru suflet are o arie de cuprindere mai larga in lucrarea de mantuire , pornind de la cele zece porunci , pana la iubirea de vrajmasi si jertfa de sine pentru aproapele. Cel ce se ingrijeste de suflet il apara de orice rautate ar incerca cel rau sa­i strecoare inlauntrul sau , luptandu­se, fie prin rugaciune, fie cu sabia si scutul Cuvantului Evangheliei sau cu postul a indeparta din minte gandurile cele rele si a nu le lasa sa se scoboare in inima, adica a nu deveni traire patimasa. 

Prin iubirea de sine, omul considera o cinste primita de la Dumnezeu, prin Cuvantul Sau intrupat, puterea de a­si ierta semenul caci Insusi Iisus Hristos ne­a invatat sa ne rugam : “Si ne iarta noua greselile noastre precum iertam si noi gresitilor nostri“. Caci iertand altora dobandim iertarea pentru greselile proprii. Si tot Mantuitorul ne invata in pilda celor doi datornici ca cel caruia i se iarta putin putin iubeste, iar cel caruia I se iarta mult mult iubeste. Deci cu cat ne inmuiem inimile si iertam mai mult cu atat consolidam relatiile noastre cu semenii in iubire. Parintele Cleopa Ilie, vesnica fie­i pomenirea cu cei drepti, ne indeamna si el astfel: “Fata de Dumnezeu sa ai inima de fiu ascultator; fata de semeni, inima de mama; iara fata de tine insuti, inima de judecator “. Inima de mama de­am avea fata de toti semenii , am sti si­am putea foarte usor a ierta de 77 de ori cate 7 intr­o zi celui gresit ce se pocaieste.

  Rugaciunea individuala, rugaciunea in comuniune in Biserica, participarea la toate Sfintele Taine ale Bisericii, pecetluirea momentelor vietii prin multumirea adusa lui Dumnezeu si cererea binecuvantarii lui asupra noastra in tot ceea ce intreprindem in viata, si toate facute la timpul lor si dupa randuiala de mii de ani a Bisericii nu dupa duhul antihristic al lumii moderne liberaliste, fauresc aripi sufletului cu care se va inalta cu bucurie si usurinta la Cer in momentul purcederii intru eternitate. Insa chiar de aici de pe pamant, implinirea vietii in , prin si cu ajutorul lui Dumnezeu ii va aduce bunului  crestin Imparatia Cerurilor in insusi sufletul sau dupa cuvintele Mantuitorului Care zice “Imparatia Cerurilor nu este aici sau acolo, nici nu vine in chip vazut, ci iata ea este inlauntrul vostru” . 

Sfantul Ioan Gura de Aur intru adevar graia zicand : De s­-ar iubi omul pe sine cu adevarat , n­-ar mai face pacate intrucat acestea il despart de Dumnezeu si de tot binele la care a fost chemat omul sa vietuiasca. Il despart pe om nu de “noroc” (care e o intristatoare fabula idolatra draceasca) , ci de sansa, de binecuvantarea ce i­-o da Dumnezeu omului la tot pasul , aceasta devenindu­i omului impatimit o piedica inspre placerile si patimile vietii. Putem compara lupta celui rau de a insfaca sufletele si a le devora nestingherit , cu cea a lupilor de a rapi oile de la turma lor. Cu mult mai multa usurinta le vor prinde si tari in adancul padurii pe acelea care innopteaza in afara staulului , decat pe acelea care stau ingradite si pazite inlauntrul staulului ( adica cei ce­si fac din pazirea poruncilor un scut si arma impotriva atacurilor vrajmasilor).  

De aceea cel ce iubeste bucuria, sa se lepede de rautate, ingamfare, intristare, frica; cel ce iubeste pacea sa se lepede de manie; cel ce iubeste puterea , sa se lepede de orice neinfranare; cel ce iubeste viata sa se lepede de grijile pentru cele desarte; cel ce iubeste ... sa iubeasca din toata inima, fara frica. Caci numai asa in legea cea noua Decalogul poate fi inlocuit cu Fericirile , unde nebunia devine intelepciune si intelepciunea devine nebunie! Sa iubesti pe cel ce te uraste ! Cine s­ar fi gandit cat de stramta este calea spre Imparatia Cerurilor !

 

http://catedrala.org/pdf/prezentare_2.pdf

 

Iubirea de sine #7

 De ce se numeste iubirea de argint, adica de bani, de placeri si de averi, închinare la idoli?Se numeste închinare la idoli, pentru ca cei ce iubesc banii, placerile trupului si averile se închina acestor patimi ca unor dumnezei si le pun pe acestea mai presus decât pe Ziditor. Adica, cel ce se iubeste pe sine mai mult decât pe Dumnezeu este un închinator la idoli. La fel este si cel ce se îngrijeste de mâncare, de bani, de haine, de avere, mai mult decât de suflet, de biserica, de rugaciune, de spovedanie, de milostenie. Iubirea de sine are masura iubirea de aproapele (Matei 19, 9). Iubirea de Dumnezeu nu are limita, adica este nelimitata, dupa porunca: Sa iubesti pe Dumnezeu din toata inima ta, din tot cugetul tau si din toata puterea ta (Deuteronom 6, 44-5).Cel iubitor de bani se închina banilor, în loc lui Dumnezeu. Cel lacom de mâncare îsi face pântecele sau un Dumnezeu, adica idol, dupa marturia Sfântului Apostol Pavel (Coloseni 33, 5). Iar cel ce face pacatul este rob al pacatului (Ioan 8, 34; Romani 3, 9, 16; Efeseni 2, 3; I Tesaloniceni 4, 5; Tit 3, 3; II Petru 2, 19). Deci, cine este rob al pacatului nu mai poate fi rob si fiu al lui Dumnezeu.Tocmai de aceea, Mântuitorul a pus prima conditie celui ce vrea sa-i urmeze Lui (Matei 16, 24). Şi aceasta, pentru ca, dupa cum spune Sfântul Efrem Sirul, cel ce are patima iubirii de sine are, împreuna cu ea, si toate patimile si pacatele, deoarece „iubirea de sine este maica, radacina si izvor a tot pacatul“.(Ne vorbeste parintele Cleopa, vol. 5 - Articol publicat în Ziarul Lumina din 19 noiembrie 2009)

 

Pacatul #1

Pentru creştinul ortodox  păcatul este mai mult decât încălcarea unei legi, iar iertarea este mai mult decât amnistia lui Dumnezeu pentru încălcarea legii. Am descoperit că Ortodoxia concepe păcatul ca fiind negarea iubirii însăşi. Păcatul înseamnă a întoarce spatele Lui Dumnezeu. Este o boală, în principal spirituală, care s-a răspândit în trupul nostru. Aşadar,  pentru noi, păcatul este mai mult decât „a rata ţinta” , sau o deficienţă morală, sau eşecul de a trăi la nivelul unui oarecare cod de purtare străin nouă. Păcatul este eşecul de a înţelege că viaţa este iubire şi comuniune – eşecul de a fi integru, sănătos, complet. Este respingerea comuniuniii personale cu Dumnezeu. Păcatul ne limitează pe noi înşine, ne izolează pentru a trăi vieţi autonome, independente şi autosuficiente. Într-un anumit sens, păcatul este iubire de sine obsesivă. Pentru creştinul ortodox, autonomia absolută a individului este păcat; într-adevăr, „păcatul originar”. Ofensa noastră adusă Lui Dumnezeu nu constă în faptul că i-am fi „ofensat onoarea”, ci că am întors spatele însăşi vieţii. Păcatul este negarea chipului lui Dumnezeu în om şi a lui Dumnezeu însuşi. Păcatul este distrugător prin sine. Dumnezeu urăşte păcatul nu fiindcă păcatul ar avea vreo putere asupra Lui, ci din cauza a ceea ce păcatul ne face nouă.

                         În teologia neortodoxă, păcatul, dreptatea, raiul şi iadul nu sunt legate de fiinţa noastră în sine. Conform concepţiei apusene, păcatul este o pată în dosarul nostru pe care Sângele lui Iisus o poate şterge. Dreptatea este văzută ca un credit pe care Dumnezeu îl pune în contul nostru sau care în viaţa viitoare este garanţia unor mai răsplăţi şi cununi. Spre deosebire de această concepţie, Ortodoxia vede păcatul ca o stare a fiinţei în care noi ne îndepărtăm de Dumnezeu la un nivel profund şi ne opunem iubirii  Lui. Aşadar, când Dumnezeu ne iartă, acest act este înţeles ca fiind mai mult decât un act de iertare a fărădelegilor sau a unor anumite acţiuni imorale. Pentru noi, a fi iertat înseamnă a fi îmbrăţişat de iubirea lui Dumnezeu şi a fi adus într-o stare de unire mai profundă (fără amestecare) şi de comuniune cu El. A fi iertat de Dumnezeu înseamnă a fi curăţit, purificat, iluminat şi, în cele din urmă, a fi transfigurat organic în miezul fiinţei noastre. Iertarea este terapeutică şi include procesul de vindecare şi de îndepărtare a păcatului din vieţile noastre.

                                   Un exemplu: dacă inima noastră spirituală putrezeşte, atunci emană un miros respingător, fetid şi respingător atât pentru Dumnezeu cât şi pentru om.  A considera că iertarea păcatelor este un decret legal prin care statutul nostru devine „acceptabil” pentru Dumnezeu, înseamnă a turna parfum peste inima stricată şi putrezită pentru a înlătura duhoarea. Pentru creştinul ortodox, iertarea păcatului nu este o schimbare produsă în statutul nostru legal care are legătură cu viaţa exterioară, ci o schimbare care se produce chiar în miezul condiţiei şi stării  inimii noastre, fiinţei noastre. Iertarea păcatului înseamnă îndepărtarea efectivă  a păcatului, ceea ce include efortul şi participarea noastră. Ea înlocuieşte sau vindecă inima noastră îndepărtând duhoarea. Iertarea păcatului are legătură nu doar cu mirosul, ci cu cauza lui, operând la nivel organic.

 

Iubirea de sine #6

† Din iubirea de sine se nasc toate patimile. Lăcomia pântecelui, egoismul, încăpățânarea și invidia se trag din iubirea de sine. Din iubirea de sine se caută confortul, tihna personală, fără a se ține cont de nimeni. Voia proprie are în ea sinele nostru (iubirea de sine), de aceea trebuie cercetat dacă ceea ce ne „odihnește” pe noi îl „odihnește” și pe aproapele. Dacă omul își leapădă sinele, Dumnezeu i le dă pe toate într-un chip minunat. “Pentru a ne dezbrăca de omul nostru cel vechi nu este nevoie de puteri trupești, ci de smerenie.” (pg. 35-36)

 

† Din mâncarea fără gust să-L gustați pe Hristos. “Iubirea de sine este și dorința de a mânca sau a se odihni cineva mai mult decât îi este necesar. În mod normal, trupului trebuie să-i dăm numai ceea ce are nevoie. Un lucru este dorința și alt lucru este nevoia. Un lucru este să vreau să mulțumesc trupul și alt lucru este să-i dau trupului ceea ce are nevoie. Să presupunem că am înaintea mea două mâncăruri cu aceleași vitamine, dar una din ele este mai gustoasă decât cealaltă. Dacă o prefer pe cea mai gustoasă, asta arată iubire de sine. Dacă însă nu am poftă de mâncare, deoarece sunt bolnăvicios, și o prefer pe cea mai gustoasă ca să o pot mânca, acest lucru înseamnă discernământ. (…) Dacă te bucuri când nu mănânci pentru dragostea lui Hristos, atunci te hrănești. Dacă pentru dragostea lui Hristos preferi mâncarea lipsită de gust în locul celei gustoase, atunci din mâncarea fără gust îl guști pe Hristos” (pg. 37-38)

† Iubirea de sine biruiește dragostea pentru aproapele nostru. “Cel care se iubește pe sine mai mult decât pe ceilalți, nu trăiește potrivit cu duhul Evangheliei. Și Hristos, dacă se gândea la Sine Însuși, ar fi rămas în Cer; nu ar fi venit pe pământ să sufere, să fie răstignit, ca să ne mântuiască.” (pg. 38-39)

† “Cine va voi să-și scape sufletul, îl va pierde” (Matei 16,25). “Înseamnă că omul trebuie să-și piardă viața sa, în înțelesul cel bun. Să nu-și prețuiască viața, să-și jertfească viața pentru celălalt. «Nimeni să nu caute ale sale, ci fiecare pe ale aproapelui» (I Corinteni 10,24), spune Ap. Pavel. Toată temelia vieții duhovnicești aceasta este: să uit de mine în înțelesul cel bun și să mă gândesc la celălalt, să particip la durerea, la greutatea celuilalt. Să nu mă îngrijesc cum să scap de greutate, ci cum să-l ajut pe celălalt, cum să-l odihnesc.” Dacă te pui în situația celuilalt, atunci vei înțelege ce-l odihnește. “În vremea noastră, cei mai mulți caută cum să ia locul celuilalt, iar nu cum să se pună în locul celuilalt, ca să-l înțeleagă” (pg. 40-41)

† Chinul comodității. “Mulți văd ce greutăți le fac ceilalți, iar nu cu ce îi îngreunează ei pe alții. Au pretenții numai de la ceilalți, nu și de la ei înșiși. Însă logica vieții duhovnicești este să cercetezi cu ce anume îi îngreunezi tu pe ceilalți și nu cu ce te îngreunează alții pe tine; să vezi ce anume il odihnește pe celălalt, iar nu ce te odihnește pe tine. Oare pentru odihnă am venit în această viață? Pentru viață comodă? Nu am venit în această lume ca să petrecem bine, ci ca să scuturăm de pe noi tina păcatului și să ne pregătim pentru cealaltă viață.” (pg. 41)

† Iubirea de sine ne lipsește de pace și de bucurie. “Cel care are iubire de sine nu poate avea odihnă, pace sufletească, fiindcă nu este liber lăuntric. (…) Cel care săvârșește binele se bucură, deoarece este răsplătit cu mângâiere dumnezeiască. Cel care săvârșește răul suferă și face din raiul pământesc un iad pământesc. Ai dragoste, bunătate? Ești înger și, oriunde mergi sau te oprești, transmiți Raiul. Ai patimi, răutate? Ai înlăuntrul tău pe diavolul și, oriunde mergi sau te oprești, transmiți iadul. Încă de aici începem să trăim Raiul sau iadul.” (pg. 43-44)

† Scopul ascezei: dezbrăcarea de omul nostru cel vechi. “Osteneala trupească supune trupul duhului. Și postul și privegherea și orice asceză, dimpreună cu nevoința pentru tăierea patimilor sufletești sunt de ajutor atunci când sunt făcute pentru dragostea lui Hristos. Căci dacă nu se nevoiește cineva pentru a-și dezbrăca patimile sufletești, mândria, invidia, mânia, ci face numai o asceză trupească seacă, își va hrăni patimile cu mândria.” Scopul ascezei este dezbrăcarea de omul nostru cel vechi. Aceasta însă, se face sub îndrumarea duhovnicului. (pg. 45-46)

† Să nu ne închinăm la odihnă. “Cu cât stai mai mult, cu atât te înmoi mai tare; cu cât lucrezi, cu atât te întărești. (…) Scopul este ca omul să ajungă să se bucure mai mult de reaua-pătimire decât de traiul cel bun. Dacă ați ști cum trăiesc unii bătrânei acolo în Sfântul Munte și ce bucurie simt ei! (…) În viața noastră, traiul aspru pentru dragostea lui Hristos aduce în inimă gingășia lui Hristos. Desfătările dumnezeiești se nasc din durerile trupești. Părinții au dat sânge și au primit duh. Cu sudoare si osteneală au primit Harul. Și-au lepădat sinele și l-au găsit în mâinile lui Dumnezeu. (…) Noi cârtim chiar și pentru cel mai mic necaz. Căutăm să dobândim sfințenia fără osteneală. (…) «Cele bune cu osteneală se dobândesc». (…) De aceea să nu uităm de noi, ci să ne amintim puțin și de faptul că există și moarte. De vreme ce vom muri, să nu-i dăm trupului atât de multă atenție. Nu spun să nu-i dăm atenție și să pățimim ceva rău, ci să nu ne închinăm odihnei.” (pg. 47-49)

† De ce te păstrezi pe tine însăți pentru tine însăți? “Încearcă să te gândești și să te îngrijești de ceilalți așa cum te gândești și te îngrijești de tine însăți. Astfel, încet-încet vei ajunge să nu te mai intereseze propria persoană, în înțelesul cel bun, și să te gândești totdeauna la ceilalți. Și atunci, desigur, se va gândi și Dumnezeu la tine, se vor gândi și ceilalți. Numai să nu faci acest lucru pentru ca să se gândească ceilalți la tine… (…) Partea de dragoste pe care o ții pentru tine, o iei din dragostea cuprinzătoare pe care trebuie să o ai pentru ceilalți. (…) Straduiește-te ca lucrul pe care îl vrei pentru tine sa-l dai celorlalți. (…) Cu cât vei da mai mult, cu atât vei primi mai mult, căci Dumnezeu îți va da din belșug Harul și dragostea Sa. Te va iubi mult, la fel cum și tu Îl vei iubi mult, fiindcă vei înceta să-ți iubești propriul sine, care îți cere să te hrănești din egoism și mândrie, iar nu din Harul lui Dumnezeu, care dă sufletului toate vitaminele și aduce în trup dumnezeiasca schimbare, făcându-l pe om să strălucescă. (…) Pentru a-l arunca pe omul tău cel vechi, trebuie să te scârbești de el.” (pg. 49-51)

† Când există lepădare de sine, Dumnezeu dă Harul Său. “Când omul își depășește limitele existenței sale, nevoindu-se cu smerenie, cu mărinimie, atunci vine la el puterea dumnezeiască, cea mai presus de fire. (…) Dacă omul are duhul de jertfă, atunci primește ajutorul dumnezeiesc. Unuia ca acesta îi poartă de grijă Dumnezeu. Pe măsura jertfei și a rugăciunii făcute de cineva pentru semenul său, este și ajutorul pe care îl primește de la Dumnezeu.” (pg. 51-52)

 

Sf. Paisie Aghioritul:”Patimi si virtuti”.

 

Iubirea de sine #5

 Întrucât ne aflăm în perioada sfântului și marelui post al Paștelui, am ales acest subiect, care nu constituie neapărat o dezbatere personală, cât mai mult prezentarea unor citate din Sfinții Părinți. Așadar vom prezenta și comenta crâmpeie din gândurile Sfinților Părinți, astfel încât acest discurs să reprezinte pentru noi toți un prilej de a studia învățătura Părinților pe această temă atât de importantă a iubirii de sine și a libertății.

Iubirea de sine – maica patimilor

Pe întreaga durată a acestei perioade a Postului Mare se spune bine cunoscuta rugăciune a Sfântului Efrem Sirul: «Doamne și Stăpânul vieții mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire și al grăirii în deșert nu mi-l da mie. Iar duhul curăției, al gândului smerit, al răbdării și al dragostei dăruiește-l mie slugii tale. Așa Doamne Împărate, dăruiește-mi să-mi văd greșelile mele și să nu osândesc pe fratele meu». În esență, toate aceste cereri cuprinse în rugăciune urmăresc eliberarea de iubirea de sine, care, în opinia Sfinților Părinți, reprezintă rădăcina tuturor relelor.

Înainte de a trata acest subiect, ar vrea să citim puțin frumoasa interpretare pe care Sfântul Nicodim Aghioritul o dă textului Sfântului Apostol Pavel din epistola a II-a către Timotei, capitolul 3, versetele 2-4: «Că vor fi oameni iubitori de sine, iubitori de arginți, lăudăroși, trufași, hulitori, neascultători de părinți, nemulțumitori, fără cucernicie, lipsiți de dragoste, neînduplecați, clevetitori, neînfrânați, cruzi, neiubitori de bine, trădători, necuviincioși, îngâmfați, iubitori de desfătări mai mult decât iubitori de Dumezeu».

Să ne oprim asupra câtorva dintre aceste patimi și să vedem cum le interpretează Sf. Nicodim, care explică întreg Noul Testament în duhul patristic: «Sfântul Apostol pune în capul listei iubirea de sine, ca prima patimă și ca rădăcină din care se nasc toate celelalte patimi, întrucât, în mod firesc, mai întâi se iubește cineva pe sine și apoi, de dragul iubirii de sine, iubește pe ceilalți oameni și lucrurile lumii. Așadar, iubirea de sine este o iubire bolnavă față de propria persoană. Atunci când ne lăsăm învinși de această iubire, săvârșim toate relele și toate patimile ca să ne facem pe plac; nu ne mai gândim și nu mai vrem binele aproapelui nostru, ci numai binele nostru, pentru că iubitor de sine se numește acel om care își iubește numai propria persoană. Însă în esență, el nu se iubește pe sine; căci, după cum în cazul trupului, îmbolnăvirea unui mădular, de pildă îmbolnăvirea ochiului sau a mâinii sau a piciorului, se transmite și la celelalte mădulare, sau în cazul construirii unei case, atunci când scoți o piatră din zid se zdruncină și se surpă și celelalte pietre, același lucru se întâmplă și în cadrul Bisericii creștinilor. Iar cine se îngrijește numai de sine, neglijându-și fratele, acela se vatămă și pe sine însuși».

Apoi, referindu-se la a doua patimă – «iubirea de arginți», completează: «deci după cum din iubire se naște tot binele, tot astfel din opusul ei – din iubirea de sine, care este opusul iubirii – se naște tot răul. Căci iubirea este largă și cuprinzătoare, vărsând peste toți binefacerile sale, pe când iubirea de sine îngustează dimensiunile iubirii, limitând la un singur om binefacerile sale».

Referitor la «lăudăroși» zice: «În vremurile de pe urmă, oamenii vor vrea să fie trufași, adică lăudăroși, crezându-se superiori celorlalți oameni. Tot din iubire de sine se naște și această patimă otrăvitoare a trufiei. Se trufește cel care se iubește pe sine, dorind să se pună mai presus de toți».

«Trufași, hulitori». «Trufia, când progresează și crește, devine mândrie, iar mândria, la rândul ei, devine ofensă și hulă la adresa lui Dumnezeu. Căci atunci când cineva se trufește, crezându-se superior celorlalți oameni, atunci se și mândrește, socotind toate reușitele și virtuțile ca fiind ale sale, adică crede că prin a sa putere a dobândit virtuțile pe care le are, iar nu prin Harul și puterea lui Dumnezeu. Prin aceasta, el Îl hulește pe Dumnezeu, din Care izvorăsc toate virtuțile și tot binele. Este evident faptul că atât mândria cât și hulirea provin din iubirea de sine».

După aceea, comentând fragmentul «neascultători de părinți, nemulțumitori, fără cucernicie, lipsiți de dragoste, neînduplecați», conchide: «Așadar, frate, vezi că patimile și relele sunt legate între ele ca un lanț, născându-se una din alta, asemenea virtuților care se nasc una din cealaltă?».

Referitor la «clevetitori», zice: «oamenii vor deveni în vremurile de pe urmă clevetitori, adică se vor vorbi de rău și se vor învrăjbi unii pe alții, fiindcă cel care nu are înăuntrul său nimic bun și nici o virtute, acela nu va putea vedea nici în ceilalți ceva bun. De ce? Fiindcă socotește că prin aceasta își va găsi alinare, ca să nu pară că numai el este rău, ci și ceilalți. Vezi, dragul meu, că iubirea de sine este rădăcina din care ies toate dezbinările?»[1].

În felul acesta Sfântul Nicodim analizează fiecare patimă în parte, subliniind faptul că într-adevăr iubirea de sine este rădăcina tuturor relelor.

Să vedem însă ce spun și ceilalți Părinți referitor la subiectul acesta: Sfântul Isihie Presviterul (cel Bătrân), în epistola sa «către Theódoulos», scrie: «Nu există otravă mai puternică decât aspida și vasiliscul (șarpe legendar din Africa) și nu există rău mai mare decât iubirea de sine. Din aceasta se nasc și se dezvoltă cu furie lauda de sine în interiorul inimii, autosuficiența, lăcomia pântecelui, desfrânarea, slava deșartă, pizma și, cununa tuturor patimilor, mândria, care nu numai pe oameni, ci și pe îngeri îi aruncă din cer, învăluindu-i pe toți în întuneric, în loc de lumină»[2].

Sfântul Talasie zice: «Dacă vrei să scapi din prima de rele, leapădă-te de mama relelor, care este iubirea de sine»[3].

Iubirea de sine înseamnă egocentrism. Nu este iubirea dreaptă pe care o datorăm propriei noastre persoane, ci o iubire bolnavă, egoistă, pe care o nutrim pentru noi înșine. A ne iubi pe noi înșine înseamnă a face voia lui Dumnezeu: «Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți» (Marcu 12, 31). Dar a ne iubi pe noi înșine într-un mod bolnav, egoist și egocentrist înseamnă iubire de sine, iubire irațională față de propria persoană.

Sfântul Maxim Mărturisitorul relatează: «Începutul tuturor patimilor este iubirea de sine; iar sfârșitul patimilor este mândria. Iubirea de sine este dragostea irațională față de trup. Cel care reușește să scape de aceasta, se va elibera de toate patimile care se nasc din ea»[4]. Într-adevăr, cel care se iubește pe sine evită asceza trupească, ca să nu-și obosească și să nu-și chinuie trupul.

 

Cităm din nou din Sfântul Talasie: «Prima dintre toate patimile este iubirea de sine, iar ultima mândria»[5].

Cel care reușește să se curețe de patima aceasta, se va lepăda de toate relele, deoarece, așa cum am zis mai înainte, iubirea de sine este rădăcina tuturor relelor. «Cel care se leapădă de iubirea de sine, adică de mama tuturor patimilor, cu ajutorul lui Dumnezeu, se va lepăda ușor și de celelalte, adică de mânie, tristețe, aducere aminte de rău, etc. Iar cine este stăpânit de aceasta, fără voia sa, va cădea pradă și celorlalte patimi»[6].

După Sfântul Maxim, din iubirea de sine se nasc și gândurile împătimite. «Iubirea de sine, așa cum am mai spus-o de multe ori, este cauza tutoror gândurilor împătimite. Căci din aceasta se nasc cele trei pofte principale ale gândului: lăcomia pântecelui, iubirea de argint și slava deșartă. Din lăcomia pântecelui se naște desfrânarea, iar din slava deșartă se naște mândria. Toate celelalte gânduri, adică gândul mâniei, al întristării, al aducerii aminte de rău, al pizmei și al grăirii în deșert, etc. se nasc din aceste trei gânduri de bază».

Sfântul Talasie precizează că poftele rele ale gândurilor provin din iubirea de sine: «Cele trei pofte principale ale gândului – adică lăcomia pântecelui, iubirea de argint și slava deșartă, din care provin toate gândurile împătimite – se nasc din patima iubirii de sine…».

Cu iubirea de sine l-a ademenit diavolul pe om, îndepărtându-l de Dumnezeu și de semenul său. Iată ce zice Sfântul Maxim referitor la aceasta: «Trebuie să știm că diavolul plin de vicleșug și răutate, folosind drept mijloc iubirea de sine, ne-a înșelat cu ispita plăcerii, despărțindu-ne atât de Dumnezeu cât și între noi». Apoi continuă: «Nu fi autosuficient și nu-l vei mai urî pe fratele tău, nu fi iubitor de sine și Îl vei iubi pe Dumnezeu».

Din cele spuse până acum, am văzut că iubirea de sine este o formă de egocentrism: înseamnă a prefera să faci voia ta și să asculți de gândurile tale, în detrimentul voii și gândirii dumnezeiești. Iată ce zice Sfântul Mucenic Petru Damaschin, unul dintre părinții Filocaliei: «Acesta este începutul mântuirii, adică a lepăda voia și gândurile proprii pentru a face voia și gândirea lui Dumnezeu». Așadar, atunci când omul renunță să mai facă voia sa și începe să primească în viața sa și să facă voia și gândirea dumnezeiască, înseamnă că s-a debarasat de iubirea de sine. Și zice în continuare același părinte: «mulți drepți s-au aflat înainte de lege, în lege și după lege». Cum de au devenit aceștia drepți? «Pentru că au preferat cunoașterea lui Dumnezeu și voia Sa, în detrimentul voii și gândirii proprii».

Iubirea de sine ne îndepărtează de Dumnezeu și de semenii noștri, fiindcă ne împiedică să-L iubim cu adevărat atât pe Dumnezeu cât și pe aproapele nostru. Conform spuselor aceluiași Petru Damaschin, «cel care-și iubește sufletul, nu-L iubește din tot sufletul pe Dumnezeu, ci numai pe jumătate. Dacă ne iubim pe noi înșine și alte lucruri nenumărate, cum putem sau cum îndrăznim să spunem că-L iubim pe Dumnezeu? Dacă nu suntem dispuși să jertfim de dragul aproapelui nostru nu numai viața aceasta, ci și viața viitoare, așa cum a făcut Moise și Apostolul (Pavel), atunci cum putem spune că îl iubim? Fiindcă primul (Moise) a zis către Dumnezeu referitor la poporul său: Dacă vrei să-i ierți pe aceștia, iartă-i; însă dacă nu-i vei ierta, atunci să mă ștergi și pe mine din cartea vieții pe care ai scris-o. Iar al doilea (Pavel) se ruga să fie el anatema și să fie dat el însuși pierzării, ca să fie mântuiți ceilalți, adică israeliții, cei care cereau ca el să fie omorât»[7]. Așadar, ce a făcut Apostolul Pavel? Se ruga ca el să fie anatema de la Hristos, ca să fie mântuiți israeliții. Care israeliți? Cei care îi doreau moartea. Și continuă Sfântul Petru Damaschin: «Căci așa sunt sufletele sfinților: iubesc pe vrăjmașii lor mai mult decât pe ei înșiși, încât preferă să fie mântuit aproapele lor și în veacul de acum și în cel viitor, chiar dacă aproapele lor – din cauza relei sale voințe – este vrăjmașul lor»[8]. Aceasta este taina minunată a iubirii sfinților, care nouă ne este atât de greu să o înțelegem.

La polul opus iubirii de sine se află iubirea de Dumnezeu și de aproapele. Conform spuselor sfântului Petru Damaschin, «nebunul este iubitor de sine și nu poate fi iubitor de aproapele sau de Dumnezeu»[9]. Cu alte cuvinte, nu poate cineva care e iubitor de sine să fie în același timp și iubitor de aproapele și de Dumnezeu. Dacă e iubitor de sine, cu siguranță nu poate fi nici iubitor de aproapele și nici iubitor de Dumnezeu. Și invers: cine iubește pe aproapele său și pe Dumnezeu nu poate fi și iubitor de sine. Iar iubitorul de sine «nu se poate abține de la plăceri, ci face numai ceea ce îi place, nici nu poate răbda în necazuri» [căci lipsa răbdării este semn al iubirii de sine], «iar atunci când își face voia sa, crește în el gustul plăcerii și al mândriei, iar când nu reușește să-și facă voia, se lasă cuprins de tristețe și de micimea sufletului, simte cum sufletul i se sufocă, trăiește deci arvuna gheenei»[10]. Cu alte cuvinte, cel care nu poate să-și satisfacă patimile se lasă cuprins de micimea sufletului, de lașitate și sufocare, simte că sufletul i se înăbușă, iar această stare pe care o experimentează reprezintă arvuna iadului, este iadul dinainte de iad. Este nemaipomenit modul în care Sfinții Părinții au studiat și au descris psihologia omului căzut!

Iubitorul de sine este indiferent față de semenii săi. Iată ce spune Sfântul Vasile cel Mare: «Adică iubitor de sine este cel care își iubește propria persoană». Și într-adevăr, în esență iubirea de sine nu este iubire adevărată, ci este o iubire mincinoasă față de propria persoană, fiindcă iubitorul de sine, în fond, se nedreptățește pe sine însuși. Așa cum am mai spus, trăsătura caracteristică a omului iubitor de sine este aceea că nu vrea să se jertfească deloc pentru binele aproapelui său. Același lucru îl afirmă și Sfântul Vasile: «Prin faptul că, din cauza comodității sale, omite să ofere fratelui său ceva de care acela are nevoie – fie în plan material, fie în plan spiritual –, el (iubitorul de sine) lasă să se vadă răutatea acestei patimi, al cărei deznodământ este pierzania»[11].

Însă și multa vorbire, hulirea și osândirea sunt tot consecințe ale iubirii de sine. «Cel care a descoperit faptul că este iubitor de sine și a văzut cât rău se ascundea în interiorul său, niciodată nu va osândi sau nu se va ocupa de alții, fiindcă știe că și o sută de ani de-ar trăi în pocăință sau și dacă ar umple râul Iordan cu lacrimile ochilor săi, tot nu va putea șterge zapisul propriilor sale păcate»[12]. Deci cum va osândi unul ca acesta pe altul? Dacă însă este iubitor de sine, nu-și poate vedea boala sa, ci vede numai bolile celorlalți.

Iubirea de sine provoacă trândăvie, puțină credință și rătăcire în lupta duhovnicească.

Așadar, o altă consecință a iubirii de sine este trândăvia în lupta duhovnicească. Ați văzut? De multe ori nu avem dispoziția necesară pentru a ne nevoi, pentru a ne ruga, pentru a merge la biserică, pentru a ne face canonul duhovnicesc. Iar toate acestea sunt provocate de iubirea de sine. Iată ce frumos vorbește în acest sens Sfântul Grigorie Sinaitul, în traducerea Sfântului Nicodim: «Nimic nu face mai dezmățat, mai trândav, mai nesimțit și mai nerațional sufletul celui virtuos decât iubirea de sine, adică dragostea irațională pentru propria persoană, care este mama, cauza și hrănitoarea tuturor patimilor, deoarece ea preferă odihna trupului în detrimentul ostenelilor virtuții și consideră că este mai important a fi sănătos trupește decât truda de bună voie în slujba virtuții și sudoarea în împlinirea poruncilor. În acest fel, provoacă o stare de trândăvie și slăbiciune în sufletul isihastului, stimulând o stare de indiferență față de lucrările nevoinței, încât acesta devine ușor de învins»[13].

Însă și lipsa credinței și puțina credință și rătăcirea sunt consecințe ale iubirii de sine: «mai ales cei care sunt cu adevărat oameni trupești și iubitori de sine se transformă în robi ai plăcerii și ai iubirii deșarte. În unii ca aceștia se înrădăcinează pizma și nu primesc, nici măcar nu cred în harul Sfântului Duh; nici nu pot vedea sau cunoaște pe Dumnezeu din cauza puținei credințe»[14]. Așadar, nu pot sa-L primească pe Dumnezeu, întrucât propria lor persoană este dumnezeul lor. Poate oare iubitorul de sine să creadă sincer în Dumnezeu dacă dumnezeul lui este propria sa persoană? Nu cumva acest lucru se petrece în zilele noastre? Această autonomie, acest duh al veacului acestuia care se traduce prin antropocentrism, umanism, nu cumva aici își au rădăcina, în faptul că omul se face pe sine dumnezeu?

Iubirea de sine înseamnă omorârea vieții dumnezeiești și unealtă a diavolului.

Conform Sfinților Părinți, iubirea de sine duce la omorârea vieții dumnezeiești. Sfântul Maxim Mărturisitorul zice în acest sens: «Cu adevărat înfricoșător lucru și mai presus de orice osândire este uciderea de bună voie – prin iubirea față de lucrurile stricăcioase – a vieții pe care ne-a dat-o Dumnezeu prin darul Sfântului Duh. Deci, toți cei care preferă iubirea de sine trebuie să fie cuprinși de frică»[15]. Vedeți? Iubirea de sine înseamnă uciderea de bună voie a vieții dumnezeiești care sălășluiește în noi prin darul Sfântului Duh.

Fără patima iubirii de sine, diavolul nu-l poate vătăma pe om. Iubirea de sine reprezintă fereastra pe care intră diavolul în suflet și ne face rău. Acolo unde nu există iubire de sine, diavolul nu are nici o putere. Iată ce spune Sfântul Nicodim: «Dacă te lingușești și te iubești pe tine însuți în mod greșit, vai de tine! Fiindcă în modul acesta nu vrei nici să te nevoiești, nici să treci prin necazuri, nici să pătimești, nici să înduri vreo ispită, nici să te supui până la moarte voii și poruncilor Domnului, așa cum pretinde calitatea de creștin. Cu alte cuvinte, dacă ești iubitor de sine și îți iubești propria persoană, în realitate te urăști pe tine însuți și vrei să fii pierdut; dacă însă te urăști pe tine însuți, în realitate te iubești și vrei să te mântuiești, așa cum spune Domnul: ‘Cel care își iubește sufletul și-l va pierde, iar cel care își urăște sufletul în lumea aceasta acela și-l va păzi în viața veșnică’. De aceea toți Sfinții Părinți spun în unanimitate că iubirea de sine este rădăcina și izvorul tuturor relelor și patimilor, iar fără aceasta diavolul nu-i poate face omului nici cel mai mic rău…»[16]. Atunci când este stăpânit de iubire de sine, omul se îndepărtează de Dumnezeu și adesea ajunge «la deznădejde, pierzanie și cădere, asemănându-se în acest fel demonilor»[17]. Așadar din cauza iubirii de sine, omul, în loc să ajungă la asemănarea cu Dumnezeu, se aseamănă demonilor, întrucât iubirea de sine a fost cea care a dus la căderea îngerilor și transformarea lor în demoni.

Depășirea iubirii de sine

Din cele spuse până acum, este evident faptul că iubirea de sine este o boală cumplită, de care dacă nu ne vindecăm, nu vom putea progresa din punct de vedere duhovnicesc, nu ne vom putea uni cu Dumnezeu și nu vom putea ajunge la îndumnezeire, care este scopul vieții noastre. Așadar, nevoința creștinului ortodox trebuie să fie îndreptată înspre depășirea iubirii de sine și înspre modul în care putem lupta împotriva acesteia.

De altfel tocmai de aceea există în Biserica noastră binecuvântata asceză, ca să ne eliberăm de această boală și, odată eliberați, să putem să ne dăruim lui Dumnezeu și, în loc de iubitori de sine, să devenim iubitori de Dumnezeu și de semeni. De aceea Biserica noastră a rânduit asemenea prilejuri, așa cum este cel al postului mare în care ne aflăm acum. Toată lupta de acum, postul, rugăciunile lungi, metaniile, statul în picioare, privegherile, toate ne învață cum să ne eliberăm treptat treptat de iubirea de sine și să dobândim iubirea de Dumnezeu și de semeni. Biserica noastră, ca o mamă iubitoare, ne învață ce trebuie să facem. Dacă luăm aminte la ceea ce se citește în această perioadă în Biserică, dar și la întreaga tradiție ascetică a Bisericii noastre, vom observa că în esență toate acestea alcătuiesc un dreptar pe care Biserica îl propune copiilor ei, în vederea eliberării de patima iubirii de sine. Acest duh al luptei împotriva iubirii de sine l-a îmbrățișat din plin poporul nostru ortodox, iar asta se reflectă în tradițiile și viața bisericească a poporului nostru.

Desigur, astăzi îl pierdem încet încet, din cauza secularizării. Câtă vreme poporul nostru era ortodox, trăia în acest duh. Nu știu dacă vă amintiți, în scrierile sale, Makrygiánnis relatează cum l-au învățat părinții lui să facă metanii încă de la vârsta de un an. Îi spuneau: «Fă metanii ca să prinzi pui de potârniche». Iar el făcea. Drept răsplată, părinții îi aduceau pui de potârniche, zicându-i: «Poftim, întrucât ai făcut metanii, ai prins puii de potârniche». Și astfel s-a învățat să facă metanii, ajungând chiar până la trei mii[18]. Când s-a făcut mare, a făcut odată trei mii de metanii, deși era rănit. Uneori făcea metanii în semn de mulțumire lui Dumnezeu, alteori pentru Neamul său, care trecea prin clipe grele[19]. În general, se oglindea în viața sa acel duh ascetic care îl caracteriza.

La fel și Sfântul Kosmás Etolós. Dacă suntem atenți, vom remarca că predica sa era o continuă chemare către oameni de a se elibera de iubirea de sine, de a trăi în asceză viața Bisericii, prin care se biruiește iubirea de sine.

Desigur, trebuie accentuat faptul că iubirea de sine nu e ceva care poate fi învins la orice oră. Așa cum putem vedea la noi înșine, această boală este atât de adânc înrădăcinată înlăuntrul nostru, încât trebuie să ne nevoim pe durata întregii vieți pentru a scăpa de ea. Nimeni nu poate spune «gata, am scăpat de iubirea de sine, de acum sunt iubitor de Dumnezeu și de semeni». Rădăcinile ei tot mai există înlăuntrul nostru. Este ca hidra de la Lerna: îi tai un cap și-i ies zece.

De aceea este necesară o luptă continuă. Ne ajută enorm viața în sânul Bisericii. Sfintele Taine, rugăciunile, Sfintele Liturghii, rugăciunea «Doamne Iisuse Hristoase» pe care o spunem în Sfântul Munte și pe care cu siguranță că o spuneți și voi aici, toate acestea, nu reprezintă ele armele unei continue lupte de a ne elibera din mrejele egocentrismului și ale iubirii de sine și de a ne deschide spre Dumnezeu și spre frații noștri?

Cu cât se micșorează iubirea de sine, cu atât mai liber se simte omul, iar fiind liber, se unește cu Hrisos. Creștinii care se nevoiesc cunosc din experiență faptul că, cu cât mai mult ne deschidem către Dumnezeu, cu atât de mult Dumnezeu vine spre noi. Și aceasta deoarece Dumnezeu respectă libertatea noastră. Dacă suntem plini de noi înșine și de iubire de sine cum să intre Dumnezeu în noi? Nu are loc să intre. Trebuie să facem loc ca să poată intra. De aceea, așa cum ne sfătuiește Sfântul Petru Damaschin, trebuie să ne golim de voile și gândirea noastră, de autosuficiența și autarhia noastră, de convingerea și încrederea de sine, și să ne lăsăm în mâinile lui Dumnezeu, căci atunci El va sălășlui înlăuntrul nostru.

O călugăriță mi-a mărturisit odată că stareța ei, față de care făcea ascultare totală, i-a zis: «Copila mea, mă odihnești cu ascultarea ta». În clipa în care a auzit acest cuvânt de la stareță, a simțit prezența lui Dumnezeu în inima sa. A fost o experiență extraordinară. Vedeți? Abia după ce se golise de ea înseși, de voia sa proprie, S-a sălășluit Dumnezeu în ea.

Același lucru s-a întâmplat și cu un muncitor dintr-un sat de lângă Sfântul Munte, care lucra în mănăstirea noastră ca tăietor de lemne. Într-o zi pe când trecea prin pădurea mănăstirii, m-a salutat și mi-a zis: «Gheronda, stai să-ți spun ce minune mare mi-au făcut Sfinții patruzeci de mucenici, ca să vezi ce mari făcători de minuni sunt. De ani de zile mă durea un picior. Am mers pe la doctori, spitale, dar fără nici un rezultat. Întrucât îi iubesc mult pe Sfinții patruzeci de mucenici, m-am dus și eu la biserica satului meu în ziua prăznuirii lor. Biserica era plină de lume. Cum am ajuns la biserică, a început să mă doară mai tare piciorul. Atunci m-am gândit să ies afară ca să mi-l odihnesc. Exact în acel moment mi-a trecut prin minte următorul gând: Iuda a părăsit Cina cea de Taină și a ieșit afară. Oare voi face și eu ca Iuda? Voi rămâne înăuntru chiar dacă mă doare. În scurt timp a început să mă doară și mai tare; de aceea m-am gândit să mă așez pe un scaun ca să-l odihnesc. Atunci am zărit icoana Sfinților patruzeci de martiri. Am văzut cum au înghețat ei în lac și mi-am zis: aceștia au răbdat atât de mult pentru Hristos și au înghețat, iar tu nu poți să stai nici măcar în picioare? Deci, vei sta chiar dacă o fi să mori. În clipa în care am zis acestea în sinea mea, am simțit un curent care m-a cuprins pe la cap, apoi a trecut prin tot corpul, ajungând la piciorul cu pricina. De atunci, piciorul s-a făcut bine și nu m-a mai durut. Vedeți, Gheronda, cât de minunați sunt Sfinții patruzeci de mucenici?». Acest sătean nu avea nici cea mai mică impresie că făcuse ceva demn de răsplată. Credea că a fost minunea Sfinților patruzeci de mucenici. Să remarcăm deci, în ce moment s-a petrecut minunea și l-a vizitat harul dumenzeiesc: atunci când s-a golit întru totul de sine și de iubirea de sine și a decis să moară de dragul iubirii față de Dumnezeu.

Libertatea în Hristos

Așadar, în felul acesta, omul dobândește libertatea și se unește cu Hristos. Unit cu Hristos, participă la libertatea lui Dumnezeu. Nu este vorba despre o simplă libertate, ci despre participarea la libertatea lui Dumnezeu. Fiindcă atunci când omul își caută libertatea în el – care în esență este iubire de sine și nu libertate – și nu în Dumnezeu, nu-și găsește libertatea spre care năzuia, ci moartea libertății sale. Crezând că este liber, până la urmă ajunge să fie înrobit propriei persoane, care îl asuprește într-un mod fără precedent.

Pentru noi, creștinii, libertatea niciodată nu poate fi limitată la creat, pentru că creatul este stricăcios și efemer, iar libertatea care este stricăcioasă și efemeră nu poate fi numită libertate adevărată. Izvorul libertății noastre este libertatea necreată a lui Dumnezeu. Când libertatea noastră creată întâlnește, se unește și participă la libertatea necreată a lui Dumnezeu, atunci cu adevărat ea este deplină. De altfel, Însuși Domnul a zis: «veți cunoaște adevărul, iar adevărul vă va face liberi» (Ioan 8, 32) și «Eu sunt Adevărul» (Ioan 14, 6).

În consecință, atunci când cunoaștem adevărul, adică pe Hristos, atunci cunoaștem și libertatea adevărată. Unirea noastră cu Hristos, Care este libertatea adevărată, se petrece în Biserică. De aceea, Biserica reprezintă spațiul prin excelență al libertății.

Îmi aduc aminte de un călugăr bătrân de la mănăstirea noastră, părintele Avxentie, care a adormit de câțiva ani și care era un om foarte virtuos. Cei care ne-am învrednicit să-l cunoaștem, putem da mărturia faptului că a împlinit toate poruncile lui Dumnezeu. Nu-mi amintesc să fi încălcat vreo poruncă sau să fi omis vreo obligație a canonului monahal. Ajungând la adânci bătrâneți și nemaiputând să stea pe picioarele sale, îi ziceau frații: «Părinte Avxentie, nu mai merge la biserică. De acum ești bătrân și obosești prea ușor». Iar el răspundea: «Nu este după Dumnezeu să nu mai merg la biserică. În biserică mă simt liber».

Părintele Avxentie avea o experiență existențială nu numai în ceea ce privește taina libertății, ci și multe altele. Iar această taină constă în faptul că libertatea nu poate fi găsită în afara Bisericii, ci numai înăuntrul ei: «unde este Duhul Domnului acolo este libertate» (II Cor. 3, 17). Dumnezeu ne oferă în dar libertatea Sa în Biserică, acolo unde pe toate le înnoiește; în Biserică au fost biruite stricăciunea, păcatul, moartea; în Biserică domnește Hristos, deci numai aici există viața nouă a lui Hristos, care este libertatea adevărată. Tocmai acest lucru îl trăia părintele Avxentie.

Libertatea în Hristos nu înseamnă independență individuală, ci iubire și comuniune de persoane. Este greșit să identificăm libertatea în Hristos cu drepturile și independența individului. Independența individuală, prin faptul că desparte pe unul de altul, constituie moartea libertății. Libertatea noastră însă este totdeauna în conexiune directă cu Dumnezeul treimic, cu Persoanele Sfintei Treimi și cu persoana semenului nostru, într-o comuniune a iubirii. De aceea, putem spune că libertatea și iubirea sunt sinonime. Atunci când iubești, ești liber. Iubirea este conținutul libertății. Sunt liber când iubesc, iar nu când ofer satisfacție egoismului meu propriu. Cred că aceasta este greșeala care se produce în zilele noastre: faptul că libertatea este limitată și nu este corelată cu iubirea.

Astfel acționează cei care încearcă să justifice, de pildă, avorturile. Nu știu dacă ați auzit ce susțin feministele: «trupul meu îmi aparține». Cu alte cuvinte, pentru ele, libertatea înseamnă satisfacerea personală. Nu înseamnă iubire, dăruire sau jertfă. Sunt liber atunci când fac ceea ce aduce satisfacție egoismului meu și nu atunci când fac ceea ce-mi poruncește iubirea, adică când împlinesc voia lui Dumnezeu. Fiindcă voia lui Dumnezeu se identifică cu iubirea. Și în cele din urmă vedem că, deși se pune atât de mult accent pe drepturile și libertatea individului, pe măsură ce înaintăm, devenim tot mai înrobiți patimilor noastre și, în general, structurilor vieții noastre, structuri care au cu totul alt scop decât eliberarea omului.

În continuare vom enumera câteva trăsături ale libertății în Hristos a omului:

a) Eliberarea de cugetul trupesc

În Biserică, omul, cu harul lui Dumnezeu și prin nevoințele sale, se eliberează de cugetul trupesc sau măcar luptă ca acesta să nu pună stăpânire pe el. Într-acolo țintește înfrânarea creștinilor, fidelitatea conjugală a soților și fecioria monahilor – să se elibereze și de această necesitate pe care o dictează instinctul sexual. Acest lucru este harul lui Dumnezeu; este însă și libertate pentru om. Vedeți cât de mult este divinizat în zilele noastre acest instinct de către oameni și cât de înrobiți sunt oamenii de către acesta, încât până la urmă nici măcar nu se pot bucura de el, deoarece îl trăiesc în mod egoist, iar în egoism omul nu se poate bucura de nimic. De cealaltă parte, Biserica sfințește taina Nunții – și ați văzut ce rugăciuni frumoase se citesc la slujba Cununiei –, în care iubirea și dăruirea reciprocă dintre soți îi face vrednici și îi odihnește.

b) Eliberarea de necesitatea firească

Oamenii liberi în Hristos nu se simt constrânși de necesitatea firească.

Acest lucru l-am remarcat anul acesta în primele trei zile ale Postului Mare. După cum știți, în Sfântul Munte, părinții care au binecuvântare – pentru că cei care au probleme serioase de sănătate nu au binecuvântare – în primele trei zile ale Postului Mare, adică în Lunea Curată, Marțea Curată și Miercurea Curată, țin post aspru, abținându-se chiar și de la apă. Desigur, este o mare nevoință, mai ales că cei care se nevoiesc astfel, nu mănâncă pe săturate în zilele premergătoare, ci duc o viață ascetică, care presupune metanii și alte canoane monahale. Am băgat deci de seamă cu câtă libertate acești monahi țineau post în primele trei zile și cum reușeau să depășească nevoia firească trupului de a mânca și de a bea apă. Și nu făceau acest lucru cu vreo dispoziție yoga, ci cu dispoziția iubirii pentru Dumnezeu.

Avem un bătrânel la mănăstirea noastră, părintele Isihie, care are 95 de ani. Dacă i-ați vedea picioarele! Sunt picioare martirice. Din cauza vârstei înaintate, a statului în picioare, a ascezei, picioarele sale arată ca și cum ar fi fost lovite cu toporul. Dacă nu i le legăm, nu se poate ridica din pat. Cu toate acestea, părintele Isihie stă în picioare în biserică și nu se dă bătut. Îi zic deci în ajunul Lunii Curate: «Părinte Isihie, vei ține post?». «Cam greu», îmi răspunde, întrucât se simțea tare slăbit, «dar vedem noi, ajută Dumnezeu». Și începe să țină post, așa cum a făcut în toți anii vieții sale. Îl întreb deci, iar luni seară: «Părinte Isihie, cum merge?». «E! Până acum bine, să vedem mâine dacă mă ajută Sfântul Nicolae». Marți la fel: «Părinte Isihie, cum merge?». «E! Până acum bine, să vedem mâine dacă mă ajută Sfântul Nicolae», semn că nu avea încredere în forțele proprii. Și până la urmă a ținut toate cele trei zile, iar apoi s-a împărtășit. Pe când ieșeam din biserică, după ce ne-am împărtășit, îi zic: «Părinte Isihie, slavă Domnului, ai ținut post!». Erau și alți părinți de față. El însă mi-a răspuns: «E! Să nu vorbim despre asemenea lucruri!». Ca și cum nu făcuse nimic vrednic de laudă.

I-am mulțumit lui Dumnezeu, pentru că iubirea lui Dumnezeu și lepădarea de iubirea de sine îl eliberează pe om chiar și de necesitățile sale biologice de bază, de pildă foamea și setea.

c) Eliberarea de moarte

Libertatea în Hristos, de vreme ce este participare la viața lui Hristos cel înviat, eliberează și de frica firească a morții. Cred că este mai corect să nu vorbim la nivelul ideilor, ci mai degrabă cu exemple concrete ale unor oameni care s-au nevoit, care au trăit și s-au eliberat de iubirea de sine, dobândind libertatea adevărată. De altfel și eu în calitate de monah aghiorit ce altceva să vă spun? Cred că astfel de lucruri așteptați să auziți de la mine.

Părintele Arsenie este un monah plin de Duh Sfânt, care a înaintat mult în viața duhovnicească și care nutrește multă iubire pentru Dumnezeu și pentru semeni. Are o pace desăvârșită în suflet, pace care iradiază. Nu este foarte în vârstă, are în jur de 73 de ani. Întrucât suferă de inimă, moartea îi este iminentă. Deși știe că poate muri în orice moment, este plin de bucurie. Am fost să-l văd înainte să plec. Mi s-a spovedit și mi-a zis: «Gheronda, sufletul meu este bucuros acum, că trebuie să plece». Ca și cum urma să i se întâmple cel mai fericit eveniment. Iar acest eveniment era iminența morții. Da! Libertatea față de moarte. L-am slăvit pe Dumnezeu. Desigur sunt multe alte cazuri asemenea, însă vi l-am povestit pe cel pe care l-am trăit eu personal, ca să vedeți cum în Biserică și cu harul lui Dumnezeu, omul ajunge la o asemenea libertate, care îl eliberează chiar și de moarte.

d) Eliberarea de duhul lumesc

În Biserică se înfăptuiește eliberarea omului de opulență, de deșărtăciune, de slava deșartă, de viciile societății și altele asemenea care constituie gândul lumesc.

Se știe că moda îi robește într-un asemenea mod pe oameni, bărbați și femei, încât mulți dintrei ei nu îndrăznesc să o încalce, chiar dacă ea nu corespunde principiilor lor.

***

Forme ale iubirii de sine

Aș vrea să vă împărtășesc câteva gânduri referitoare la modurile în care se manifestă iubirea de sine în viața noastră de zi cu zi. Înainte de asta însă trebuie să menționez și faptul că iubirea de sine nu este numai boala noastră personală, ci reprezintă și boala societății (civilizației) noastre. Cred că un motiv pentru care societatea de astăzi se află în impas este faptul că are la bază iubirea de sine și nu iubirea adevărată. Va putea oare vreodată o civilizație care are ca fundament iubirea de sine să-l elibereze pe om și să-i ofere bucuria de a trăi o viață adevărată?

Oare de ce astăzi familia are de suferit? Deoarece oamenii pornesc pe drumul vieții fără smerenie și iubire. Și cum e posibil să nu ajungă în impas o familie care se lasă condusă de iubirea de sine?

1) Forme ale iubirii de sine la creștinii din lume

Voi enumera aici câteva fețe ale iubirii de sine: iubitorul de sine este autarhic, nu crede în Dumnezeu și nu se raportează la El, pentru că crede în el însuși. În consecință, nu mai are nevoie de Dumnezeu. Iubitorul de sine este trândav și lipsit de zel în lupta duhovnicească. Îl vede pe semenul său din perspectivă strict trupească și îl consideră și folosește ca pe un obiect. Din cauza lăcomiei și a iubirii de arginți, îl nedreptățește pe aproapele său, urmărește numai câștigul murdar în detrimentul acestuia, fie căutând să înșele la servici, fie exploatându-și angajații (dacă este antreprenor). Iubitorul de sine se comportă în mod egoist cu familia sa. Se gândește numai la ce are de câștigat, și nu la ce are de oferit. Nu este răbdător la slăbiciunile partenerului său de viață sau ale rudelor sale. Își părăsește ușor partenerul de viață sau chiar și pe copiii săi, de dragul vreunei relații amoroase.

Divorțurile, preferința de a face puțini copii, părăsirea copiilor de către părinți, părăsirea părinților de către copii, lipsa de respect față de bătrâni, invalizi și femei însărcinate, toate acestea nu sunt altceva decât manifestări ale iubirii de sine.

Iubitorul de sine este indiferent la liniștea și siguranța semenilor săi. Deschide televizorul sau radioul și nu-l interesează dacă pe vecinul său îl deranjează zgomotul pe care aceste aparate îl produc. Ceea ce îl interesează este numai satisfacerea egoismului său propriu. Nu-l interesează câți oameni sunt în pericol să moară atunci când el conduce mașina cu o viteză exagerată.

Producătorii de filme – în setea lor de câștig și complet indiferenți față de dezastrul pe care îl provoacă oamenilor și în special tinerilor – promovează tot felul de materiale imorale și vulgare. Alte manifestări ale iubirii de sine: răspândirea drogurilor, construirea unor orașe dezumanizate de dragul câștigului, orașe care sunt extreme de vătămătoare pentru sănătatea noastră și în special a copiilor noștri, reclamele, care încearcă prin metode psihotehnice să-i oblige pe oameni să cumpere anumite produse care de multe ori sunt nocive, impunerea cu forță a ateismului de către anumiți lideri politici, care, din lipsă de respect față de om, vor să molipsească întregul popor cu ideologia lor ateistă, conducându-l pe căile vrute de ei, și nu pe căile lui Dumnezeu.

Acestea sunt câteva manifestări ale iubirii de sine pe care le vedem în viața noastră de zi cu zi.

2) Forme ale iubirii de sine la monahi

Însă iubirea de sine se manifestă în felurite chipuri și în rândul cinului monahal. De aceea, în cadrul luptei monahului de curățire de patimi trebuie să fie neîntreruptă strădania de a ne elibera de mama tuturor patimilor, care este iubirea de sine.

Voi menționa în continuare câteva forme de manifestare a iubirii de sine în monahism: voia proprie, neascultarea de Bătrân și de cei investiți să dea ascultări, de pildă Tipicarul, ascunderea anumitor gânduri de Bătrân, autoconducerea, chiar și în cele duhovnicești, neîmplinirea ascultării încredințate (lenevia) și neparticiparea la sinaxele comune, preocuparea cu lucruri care ne plac nouă, neglijarea rugăciunii și a ascezei proprii (trezirea de dimineață și canonul), căutarea plăcerilor și comfortului trupesc (lăcomia pântecelui, agonisirea de bunuri materiale, pretențiile la mâncare), slava deșartă, obsesia pentru muzica psaltică, grăirea în deșert, multa vorbire, iubirea de arginți, osândirea, rătăcirea, puțina credință, cârtirea, șușotirea, văicăreala, pizma, invidia, iubirea de slavă, iubirea de putere.

Epilog

Sfântul și fericitul Gheronda Evsévios Víttis atrage atenția într-o omilie de-a sa asupra faptului că, deși uneori ni se pare că suntem iubitori de Dumnezeu și de semeni, în realitate se ascunde în noi interesul și egoismul. Cităm dintr-una din scrierile sale: «uneori năzuim către o bucurie sentimentală, către un extaz emoțional, către o plăcere personală, folosind drept mijloc iubirea, pe când alții încearcă același lucru prin alte mijloace. Întrebarea este următoarea: săvârșim lucrările iubirii și în general iubim pentru satisfacția noastră proprie, adică datorită sentimentului plăcut pe care îl trăim, sau pentru a-l face pe celălalt bucuros și fericit? Poate că iubim numai ca să culegem mulțumiri, laude, ca să fim recunoscuți ca binefăcători, și evităm cazurile dificile în care trebuie să dăm dovadă de iubire, de trudă, de sacrificiu, fiindcă nu ne aduc laude. De aceea, trebuie să învățăm faptul că trăsătura principală a iubirii este lipsa de interes, căci ‘dragostea nu caută ale sale’. Domnul recomandă ‘să nu știe stânga ce face dreapta’, precum și săvârșirea ‘în ascuns’ a iubirii»[20].

Cel mai grăitor exemplu de iubire autentică și lipsită de interes ni l-a oferit Domnul, Care «n-a căutat plăcerea Sa, ci, precum este scris, ‘ocările celor ce Te ocărăsc pe Tine au căzut asupra Mea’» (Romani 15, 3). De aceea, «datori suntem noi, cei tari, să purtăm slăbiciunile celor neputincioși să nu căutăm plăcerea noastră» și «fiecare dintre noi să caute să placă aproapelui său la ce este bine spre zidire» (Romani 15, 1-2). Așadar, legea lui Dumnezeu ne îndeamnă să urmăm exemplul Mântuitorului Hristos și să nu facem ceea ce ne place nouă, ci ceea ce-i place și îl zidește pe fratele nostru.

În același duh sunt și cuvintele Sfântului Apostol Pavel către Corinteni: «nimeni să nu caute ale sale, ci fiecare pe ale aproapelui» (I Cor. 10, 24).

Acest îndemn al Noului Testament se regăsește în învățătura Sfinților Părinți: «Dacă l-ai odihnit pe fratele tău, L-ai odihnit pe Însuși Domnul Dumnezeul tău». De fiecare dată când încercăm să-l odihnim pe aproapele nostru, și nu pe noi înșine, depășim iubirea de sine și trăim iubirea de semeni. Acest lucru au făcut toți sfinții noștri, imitându-L pe Domnul. De fiecare dată când vom pune și noi în practică acest îndemn al Sfinților Părinți, ne vom elibera de iubirea de sine și, odihnindu-i pe frații noștri, Îl vom odihni pe Dumnezeu.

Sursa: Predică înregistrată la Facultatea de Teologie din Atena (cu unele modificări), în Postul Mare din anul 1988.

 https://www.pemptousia.ro/2013/03/despre-iubirea-de-sine-si-libertate/

 

 

 

 

 

 

Iubirea de sine #4

 

"Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi!" Cunoaştem cu toţii această poruncă, dar modul în care o interpretăm este de obicei limitat la prima parte a ei: să ne iubim aproapele, să ne rugăm pentru el, să nu răspundem cu rău la rău. Dar această înţelegere nu este completă: "ca pe tine însuţi", acestea sunt cuvintele care ne oferă cheia poruncii.

Iubirea de sine este virtutea prin care ne recunoaştem şi preţuim vrednicia cu care Dumnezeu ne-a înzestrat mai mult decât pe toate celelalte făpturi. Acesta este un îndemn puternic de a preţui după cuviinţă darurile primite de la Dumnezeu, de a se cinsti şi respecta pe sine.

 Învăţăm să ne iubim din modul în care părinţii se iubesc pe sine Primele modele sunt părinţii noştri, cele mai puternice repere, pe care le vom urma toată viaţa. Învăţăm să ne iubim din modul în care părinţii se iubesc pe sine şi din modul în care ei pot să ne iubească. Un copil căruia i se oferă în mod constant afecţiune, un copil îngrijit, căruia părintele îi răspunde nevoilor afective, emoţionale, fizice, va înţelege natural că este demn de iubire. Dimpotrivă, un copil care se simte neiubit va crede că îşi merită soarta, că este vinovat şi responsabil pentru ceea ce i se întâmplă şi se va considera nedemn de a fi iubit. Aceste trăiri apărute în copilărie, în primii ani de viaţă, îşi pun amprenta în mod decisiv asupra evoluţiei ulterioare a viitorului adult. 

"Merit să fiu iubit" - acest mesaj se va traduce în acceptarea de sine şi în grija faţă de propria persoană. Mesajul "nu merit să fiu iubit" va conduce la o ignorare sau negare a nevoilor proprii, la neglijare sau chiar la autodistrugere - sunt atâţia oameni care se îmbolnăvesc muncind, care se droghează, se automutilează, se otrăvesc sau nu îşi tratează afecţiunile, motivând că "tot trebuie să moară odată"; sunt toţi cei care uită că avem datoria de a ne purta de grijă, pentru că corpul ne este cu adevărat "templu al Duhului Sfânt". Consecinţele lipsei de iubire de sine sunt nemulţumirea, tristeţea, depresia sau, ca formă extremă, sinuciderea. Aceste trăiri negative le întâlnim din ce în ce mai frecvent printre semenii noştrii, devenind poate chiar un stil de a ne trăi pe noi înşine. Luptând mereu cu ce nu ne place la noi, ajungem să nu mai fim ce suntem "Te voi lăuda, că sunt o făptură aşa de minunată", spune psalmistul David ( ps. 138). Pentru a ajunge la o astfel de viziune a propriei persoane, pentru a putea vedea chipul lui Dumnezeu în noi, putem începe prin a ne cunoaşte şi a ne accepta aşa cum suntem, cu plusuri şi minusuri, cu neajunsuri şi calităţi. Dumnezeu ne-a făcut întregi, frumoşi, ne-a dăruit fiecăruia exact acele trăsături care ne pot ajuta să trăim în armonie cu noi şi cu cei din jur. Luptând mereu cu ceea ce nu ne place la noi, ajungem să nu mai fim ce suntem, ci doar frânturi care corespund unei imagini de moment, trecătoare. E ca şi cum am fi un puzzle cu multe piese, fiecare cu rolul şi frumuseţea ei, dar din care vrem să evidenţiem doar părţile mai strălucitoare, mai cerute în lumea de azi - vom avea astfel bucăţi frumoase, dar niciodată întregul echilibrat, frumos, viu, cu sens.

 

 Când devine iubirea de sine un păcat? Atunci când nevoia se confundă cu dorinţa sau cu plăcerea. Nevoile de hrană, de adăpost, de a fi respectat, de a fi implicat în relaţii cu cei din jur, de a avea un sens sunt fireşti şi se cer împlinite. Dar a trăi doar pentru a-ţi procura plăceri, pentru a acumula mai mult decât ai nevoie, a trăi doar pentru tine şi a uita de cei din jur sunt expresii ale unei false iubiri de sine, care e în realitate negare şi durere camuflată. Există o legătură strânsă între iubirea aproapelui şi iubirea de sine. Nemulţumirea manifestată în raport cu anumite trăsături ale aproapelui poate trăda tot o neiubire de sine: ceea ce nu accepţi la tine proiectezi asupra celui de lângă tine şi te revolţi că are un anumit defect, care aminteşte de ceea ce încerci tu să ascunzi sau să negi din tine. Oamenii agresivi sunt deranjaţi de agresivitate, cei pesimişti văd uşor oameni trişti în jur, pentru a-şi confirma viziunea sumbră asupra propriei vieţi. 

Dimpotrivă, după cum spunea Sf. Ioan Gură de Aur, "Iubirea ţi-l arată pe aproapele ca pe un alt sine al tău, te învaţă să te bucuri pentru fericirea lui, ca şi cum ar fi fericirea ta, şi să te întristezi la necazurile lui, ca şi cum ar fi necazurile tale. Iubirea face din mulţi un trup şi din sufletele lor vase ale Sfântului Duh. Căci Duhul păcii nu odihneşte acolo unde împărăţeşte dezbinarea, ci acolo unde stăpâneşte unirea sufletelor."

 În cartea "Dragoste şi deşteptare", John Welwood folosea o poveste pentru a descrie ce greşim atunci când nu înţelegem corect iubirea de sine: să ne imaginăm un castel minunat, cu zeci de camere frumoase. Castelul este o metaforă pentru sufletul nostru, iar fiecare cameră este un aspect diferit al nostru, dar şi o parte integrantă a castelului, o parte absolut esenţială. Când eram copii, ne jucam prin fiecare cameră şi fiecare ni se părea extraordinară, dar, treptat, am început să închidem uşa la câte o cameră, pentru că cei din jur ne spuneau că totul ar fi mai bine fără ea, că este imperfectă, că ne face de ruşine, că ei ne-ar iubi mai mult şi ne-ar fi mai bine dacă am mai renunţa la câte una. Şi am închis multe, multe uşi, ne-am limitat foarte mult, ajungând să trăim doar în câteva camere, uitând că la început am trăit într-un castel. Dar viaţa cu cei din jur vine să ne amintească trăsăturile uitate sau negate, pentru ca noi să redevenim ce am fost odată - un castel minunat, un om adevărat. 

Articol Ziarul Lumina- Andreea Hefco ( medic psihiatru, doctor în ştiinţe medicale, specialitatea neurologie).

Iubirea de sine #3

 „Cate unii mai aprinsi la minte, fie de la fire, fie de la boli, neavand cercarea dreptei socoteli, scancesc in inima lor dupa daruri mai presus de fire, imbulziti nu de vreo virtute, ci de iubirea de sine.
Avand acestia iubire fara minte pe care vor sa o cinsteasca cu daruri mai presus de fire, Dumnezeu ingaduie duhului rau sa-i amageasca desavarsit ca pe unii ce indraznesc sa se apropie de Dumnezeu, necurati la inima. 

De aceea, pentru indrazneala, ii da pe seama vicleanului sa-i pedepseasca. Astfel, cand atarna de la Dumnezeu o atare pedeapsa pentru oarecare, il cerceteaza Satana luand chipul mincinos al lui Hristos, si, graindu-i cu mare blandete, ii tranteste o lauda, cu care-l castiga fulgerator si poate pentru totdeauna, ca pe unul ce, pe calea cea stramta si cu chinuri ce duce la Imparatie, umbla dupa «placeri duhovnicesti». Iata-l cu momeala pe gat. De-acu, dupa oarecare scoala a ratacirii, cand increderea ii va fi castigata desavarsit si-i va fi intarita, prin potriviri de semne prevestite ajunge increzut in sine si in hristosul lui, incat si moarte de om e in stare sa faca, intemeindu-se pe Scriptura.

Iata cum «puiul de drac» al iubirii de sine, facandu-se barbat si ajutat prin vedenii mincinoase de tatal sau, tatal minciunii, stramba mintea bietului om, incat i se va parea pacatul virtute dumnezeiasca. Ba inca, omorand pe cei ce nu cred ca el, i se va parea ca face slujba lui «Dumnezeu» (dumnezeul care l-a inselat pe el).
Cand stai de vorba cu cate unul din acestia, te uimeste convingerea si siguranta lui, uneori si legatura cu judecata a cuvintelor lui, si nu poti prinde repede ca stai de vorba cu un inselat si un sarit din minte. Asta, pana nu-i afli prima spartura a mintii, de la care apoi toate mestesugirile vicleanului trebuie sa-si dea arama pe fata. Trebuie sa-i prinzi momeala pe care a inghitit-o si care, de cele mai adesea, e caderea la laude, cu care tatal minciunii si-a mangaiat pruncul iubirii de sine, pe care l-a clocit cu atata osardie cel amagit de minte.
Si nu e mare mirarea, caci zice un filosof: e destul sa primesti in minte o singura prejudecata, ca apoi sa nu fie prapastenie, la care sa nu ajungi in chipul cel mai logic cu putinta. De aceea Biserica insira printre pacatele mintii si prejudecatile.”

Părintele Arsenie Boca – „Cararea Imparatiei”, Cap. IV – Razboiul nevazut, Editura Charisma, Deva, 2006, pp 183-184.

 

Iubirea de sine #2

 

Eram deunăzi aici cu vreo 200-300 de oameni si am vrut să văd si eu ce pricep ei. Eu uit ce mi-a spus doctorul, că vorbesc un ceas pe zi, si zic: „Oameni buni, care-i cel mai mare păcat de pe lume?” Unul a spus că-i avortul, altul a spus că-i mândria, altul a spus că-i păcatul împotriva Duhului Sfânt. Mă rog, fiecare cum s-a priceput. Nici unul n-a spus adevărul. Si le-am spus eu: „Izvorul a toată răutarea si a tot păcatul si rădăcina tuturor răutătilor este iubirea de sine!” Dar ei nu stiau ce înseamnă iubirea de sine. Iubirea de sine este iubirea neratională fată de trup si este cea mai grea si mai subtire dintre toate patimile care robesc firea omenească. De aceea, acest lucru stiindu-L Ziditorul nostru Dumnezeu, ne sfătuieste, zicând:Cine voieste să vină după Mine, să se lepede de sine, să-si ia crucea si să-Mi urmeze Mie.

Acest păcat îl mai numesc oamenii „egoism”, sau „eu”, altii „folosintă de sine”, iar Sfântul Maxim Mărturisitorul numeste iubirea de sine „iubire nesocotită fată de trup”. Ai voie să îngrijesti de trupul tău, să-l hrănesti, să-l îmbraci, să-l odihnesti, dar să nu faci alte fapte rele care-ti spune el, că te duci în fundul iadului. De aceea Mântuitorul, când a spus că urmăm Lui, această conditie a pus: Cine vrea să vină după Mine, să se lepede de sine… Lepădarea de sine este cea mai mare virtute care-l duce pe om la sfintenie si la Rai. Ia să vă arăt eu, căci aveti dinti de lapte la întelegere, cum lucrează iubirea de sine. Glasul lui Dumnezeu în om este constiinta. Constiinta îti spune: „Citeste la Psaltire, fă rugăciuni din Ceaslov, fă Paraclisul Maicii Domnului, fă metanii si închinăciuni”.

Dar iubirea de sine zice: „Eu am muncit azi; sunt obosit!” Faci o cruce si te culci. N-ati pătit aceasta? Credeti că vă ocărăsc? Vă aduc aminte ce-ati pătit! Îti spune constiinta: „Măi, azi îi luni, nu mânca de frupt!”, că noi trebuie să trecem cu o zi peste postul evreilor, că Mântuitorul a spus: De nu va prisosi dreptatea voastră mai mult decât a fariseilor…, care se laudă că postesc de două ori pe săptămână: Multumescu-Ti Tie Doamne, că nu-s ca ceilalti oameni; postesc de două ori pe săptămână – postul evreiesc, lunea si joia; că luni a plecat Moise pe Muntele Sinai si a postit patruzeci de zile, si joi s-a pogorât cu tablele Legii. Noi postim lunea pentru sănătate si pentru paza îngerilor, că-i de mare folos. Miercurea, în amintirea vânzării Domnului, iar Vinerea postim în cinstea înfricosătoarelor si mântuitoarelor patimi ale Domnului, Dumnezeului si Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Si-ti zice cugetul: „Posteste astăzi! Să nu mănânci carne, să nu mănânci brânză, să nu mănânci lapte; cel mult dacă dezlegi la untdelemn, sau nici la acela”.

 

 

Dar hoitul zice: „Măi femeie, ce spui tu de post? Taie un pui! Fă un scrob!” N-ati pătit de acestea? Lunea n-ati mâncat de frupt? Ce credeti că eu nu stiu? Chiar dacă nu spuneti. Dacă ai mâncat de frupt lunea sau mai ales miercurea si vinerea, n-ai voie să te împărtăsesti. Vezi „Dreptul Canonic”. Îti zice constiinta: „Măi omule, a întins mâna un om necăjit. Dă-i ceva!” Si tu poate ai ceva să-i dai, cât de putin; dar iubirea de sine zice: „Să dau bani la toti golanii: Să se ducă să muncească!” Si nu-i dai nimic. Aceasta este bucuria dracilor! Trebuie măcar cât de putin să-l mângâi, să-i dai, că Evanghelia spune: Cine cere de la tine, dă-i! Dar tu, cu iubirea de sine, zici: „Lasă, că am copii, am femeie, am eu cui da!” Si nu-i dai. Îti spune constiinta asa: „Măi, iată un sărac în sat! Cade casa pe el; are copii multi! Du-te si-i du un car de lemne! Du-te si-i dă un val de carton, cumpără si-i dă, că plouă în casă! Sau du- te si-i du un ajutor!” Îngerul asa-ti spune, dar iubirea de sine zice: „Da! Să-i fac eu casă! Să-l acopăr! Eu am treburile mele!” Si nu faci. Vezi, îngerul îti spune; dar diavolul nu te lasă. Asta-i iubirea de sine! Îti spune constiinta: „Măi, să stau un ceas la rugăciune seara, dimineata, să-mi fac o ată de închinăciuni sau câteva metanii, să citesc un acatist, o catismă la Psaltire. Măcar atât”.

Dar iubirea de sine îti zice: „Nu! Mă culc!” Dar, dacă ar fi un film la televizor, sau la cărti, sau la jocuri, acolo stai! Bucuria dracilor! Acolo te duci să vezi toate spurcăciunile, toate lucrurile diavolului. Si iată asa iubirea de sine este maica si rădăcina si izvorul tuturor păcatelor. Am să vă spun măcar câteva fiice care izvorăsc din iubirea de sine. Iată din iubirea de sine se nasc: mila de sine, îngâmfarea de sine, cinstea de sine, încrederea în sine, rezemarea pe sine, bizuirea pe sine, înăltarea de sine, cutezanta de sine si nesimtirea, care-i moartea mintii si moartea sufletului mai înainte de moartea trupului. Din iubirea de sine se nasc: vorbirea de rău, clevetirea, minciuna, gluma, râsul, săguirea, vorba desartă, osândirea. Din iubirea de sine se nasc: mândria, trufia, semetia, ura, zavistia, pizma, invidia, răutatea, tinerea de minte a răului, dorinta de răzbunare, lăcomia pântecelui, mâncare mai mult decât trebuie, mâncare a doua oară, un pahar mai mult decât trebuie, somn prea mult, întunecarea mintii si betia.Din iubirea de sine se nasc: păcatele cu vederea, cu auzul, cu mirosul, cu gustul, cu pipăirea, închipuirea, înfumurarea, duplicitatea, rivalitatea, încăpătânarea, amărăciunea, ironia, ambitia, înselătoria, cruzimea, neomenia, blasfemia, înfurierea năprasnică, lingusirea, împătimirea, obrăznicia, neastâmpărarea, iubirea de stăpânire, dorinta de a porunci la altii, prefăcătoria, îngâmfarea, neevlavia, nepocăinta, neluarea aminte, pregetarea, pierderea vremii în desert, rătăcirea gândului, răutatea, acedia, adică moleseala vointei. Din iubirea de sine se nasc: iubirea de bani, iubirea de plăceri, iubirea de avere, iubirea de agoniseală, iubirea de slavă. Din iubirea de sine se nasc: mâhnirea, întristarea, deznădejdea, descurajarea, împutinarea de suflet, îndoiala, nechibzuinta, nesuferirea, nedreapta socoteală, iscodirea.

Nu vă mai spun alaiul întunericului, că, dacă v-as spune câte se nasc din iubiea de sine, mă apucă miezul noptii. Si nu putem spune la mănăstire că n-am gresit, pentru că totdeauna gresim lui Dumnezeu, cu iubirea de sine, numai că nu cunoastem în ce fel si în ce chip ne robeste pe noi. Iată de ce a pus Mântuitorul prima conditie pentru a putea să-I urmăm Lui, ca mai întâi de toate să ne lepădăm de sine, adică de patimile amintite mai înainte. Deci, dacă iubirea de sine este izvorul a toată răutatea, lepădarea de sine este rădăcina tuturor virtutilor. Din lepădarea de sine izvorăsc alte virtuti care se împotrivesc si omoară iubirea de sine, ca de pildă: tăgăduirea de sine, însingurarea de sine, cunostinta de sine, desăvârsita neîncredere în sine, împotrivirea de sine, ura de sine si la urmă dragostea si înfrânarea. Iar vârfurile răutătii care se nasc din iubirea de sine, care sunt slava desartă si mândria, le alungăm cu fapta bună făcută în ascuns, iar pe mândrie o surpăm atunci când punem toate isprăvile noastre pe seama lui Dumnezeu. *

Dragii mei frati si surori, v-am mai spus acestea, dar vă rog să nu uitati ce vă spun: să luati mare, mare îndrăzneală la milostivirea Maicii Domnului, să nu uitati să cititi acatistul ei în fiecare dimineată, si seara, paraclisul. Iar rugăciunea mintii s-o aveti cu voi întotdeauna: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mă pe mine, păcătosul, sau păcătoasa!” Si către Maica Domnului: „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieste-ne si ne ajută!” Si către îngerul păzitor, tot asa. Dar, dacă nu-i cititi canonul, faceti măcar zece metanii, seara sau dimineata, si ziceti asa: „Sfinte îngere, păzitorul vietii mele, roagă-te lui Hristos Dumnezeu pentru mine păcătosul!” Că el pururea stă lângă noi si pururea se întristează când vede că facem păcate si pururea se bucură când vede că ne rugăm lui Dumnezeu si ne îndreptăm viata, ca să fim oameni credinciosi, cu frică de Dumnezeu.

 

Părintele Cleopa – Iubirea de sine