In fiecare an, odata cu Sfintele Pasti, lumea ortodoxa rosteste cu bucurie: „Hristos a inviat!”. Nu este doar un salut traditional, ci o marturisire de credinta si o proclamare a celei mai mari minuni: biruinta vietii asupra mortii.
Pentru crestinul ortodox, Invierea nu este doar o comemorare a unui eveniment petrecut in urma cu doua milenii. Este centrul vietii duhovnicesti, radacina nadejdii si temelia intregii noastre trairi. Dar, mai presus de toate, este o chemare personala , invitatie la propria noastra inviere.
Ce inseamna, de fapt, sa invii?
Invierea personala nu este un concept simbolic sau poetic. Este cat se poate de reala. Este acel moment in care omul, aflat in suferinta, cadere, pacat sau deznadejde, alege sa se ridice. Sa se intoarca. Sa respire din nou cu Dumnezeu.
Este trezirea inimii din amortire. Este redescoperirea sensului vietii atunci cand pare ca totul s-a stins. Este, poate, simpla hotarare de a ierta pe cineva dupa ani de amaraciune. Sau de a cere iertare. Este intoarcerea fiului risipitor care, „venindu-si in fire”, isi regaseste drumul spre casa.
Invierea , intre puterea harului si alegerea personala
In Ortodoxie, invierea personala este un act de har, dar si de vointa. Dumnezeu este Cel care ne ridica, dar noi suntem cei care trebuie sa raspundem. Harul lucreaza fara sa forteze. Iar atunci cand omul spune, chiar si in soapta: „Doamne, nu mai pot singur…”, se deschide in el o usa catre viata.
Prin spovedanie, prin rugaciune, prin Sfanta Impartasanie, prin smerenie si constientizare, omul traieste deja o inviere. Una tainica, dar reala. Iar fiecare pas mic facut spre Dumnezeu este o biruinta asupra mortii launtrice.
Invierea , nu doar o sarbatoare, ci un drum
Hristos nu a inviat doar pentru ca noi sa aprindem o lumanare o data pe an, ci pentru ca lumina aceea sa ramana vie in noi, chiar si dupa ce slujba se incheie.
Invierea este un drum zilnic. O continua intoarcere la esenta vietii – iubirea, smerenia, iertarea, nadejdea. Este curajul de a trai cu sens intr-o lume obosita de superficialitate. Este reamintirea ca nimic nu e pierdut, atata timp cat Dumnezeu este viu si lucrator in viata noastra.
In acest context, o intrebare simpla, dar puternica, ramane in suflet:
Ce trebuie sa invieze in mine?
Poate o relatie franta. Poate credinta pe care am lasat-o in umbra. Poate inima mea, care nu mai simte, nu mai spera, nu mai cauta.
Invierea lui Hristos ne da curajul sa recunoastem ce e mort in noi si sa credem ca poate fi adus la viata.
Invierea nu este doar o minune a trecutului. Este o posibilitate prezenta, vie, pentru fiecare dintre noi.
Asadar, nu te intreba doar „a inviat Hristos?”, ci mai ales:
„Vreau sa inviu si eu impreuna cu El?”
Hristos a inviat!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu