Au trecut 5 ani. Si de 5 ori, ne-am facut bagajele. De 5 ori, am impachetat vieti si am despachetat inceputuri. Cu copii in brate, inima stransa si credinta ca nu ne mutam singuri.
Uneori a fost decizia noastra. Alteori, viata ne-a asezat in drum.
Dar dincolo de kilometri, mi-am dat seama ca fiecare mutare a fost o scoala.
O scoala a inimii. A renuntarii. A ascultarii.
Iata 5 lectii care au ramas cu mine. Singurele „bagaje” pe care vreau sa le pastrez mereu.
1. Viata se simplifica cand alegi ce pastrezi
Fiecare mutare m-a invatat sa las. Sa renunt. Sa aleg ce e esential. Sa pun intr-o cutie mica ce nu incapea altadata intr-un dulap intreg. Carti. Haine. Vesela. Lucruri pe care le-am cumparat candva cu entuziasm… si le-am lasat .
Am ajuns sa am mai putin si sa simt ca am mai mult.
Hainele putine m-au facut sa ma imbrac cu mai multa constienta.
Lucrurile simple m-au apropiat de mine.
Casa cu mai putin m-a facut sa fiu mai prezenta in ea. Dar, mai ales, am invatat sa las nevoia de a demonstra.
Nevoia de a strange „pentru orice eventualitate”.
Simplificarea nu e saracie. E libertate.
2. Oricat de necunoscut e un loc, inima se poate aseza
Am invatat sa ma adaptez la necunoscut.La case noi, orase noi, vecini noi. Mai nou, la oameni pe care nu ii inteleg .
Dar stii ce am descoperit?
Ca pot.
Ca pot sa ma asez acolo unde, initial, pare ca nu e loc pentru mine. Ca pot sa construiesc cu mainile goale si inima plina.
Adaptarea nu e despre resemnare. E despre incredere. Despre a-ti permite sa fii nou, acolo unde totul pare strain.
Dar odata ce alegi sa fii prezenta, locul incepe sa te primeasca.
Si tu incepi sa te asezi.
Mi-am dat seama ca adaptabilitatea nu e doar un dar – e o alegere.
Poti ramane rigida si frustrata… sau poti spune: „Doamne, arata-mi cum sa traiesc frumos si aici.”
Si El iti arata.
3. Lasarea in Voia lui Dumnezeu si eliberarea fricilor
Mutarile m-au pus fata in fata cu fricile mele:
„Daca nu ne descurcam?”
„Daca n-o sa le placa fetelor?”
„Daca nu e decizia buna?”
Dar, de fiecare data cand am pasit cu inima indoita, Dumnezeu a deschis drumuri. Ne-a trimis oameni, solutii.
Am invatat sa nu mai am nevoie de garantii, ci de calauzire.
Si sa ma bucur cand nu stiu totul, pentru ca asta inseamna ca El poate lucra.
4.Am inceput sa intreb: „Ce vreau cu adevarat?”
Cand te rupi de rutina, se ridica multe cortine.
Brusc, nu mai traiesti din inertie.
Si atunci apare o intrebare esentiala:
Cum vreau sa fie viata mea?
Nu doar casa. Viata.
Care sunt valorile mele reale?
Ce vreau sa traiesc in fiecare zi, cu copiii, cu sotul, cu mine?
Acum stiu mai limpede:
Vreau liniste. Asezare.
Ritm lent. Bucurie simpla.
Si viata aproape de Dumnezeu, nu doar de lucruri.
5. Am invatat sa ma desprind cu inima libera
Detasarea nu inseamna raceala. Inseamna sa iubesti, fara sa ramai prinsa.
Inseamna sa pleci fara sa te pierzi. Sa lasi un loc, dar sa nu iti lasi pacea.
Mi-a fost greu sa ma despart de camerele unde am crescut fetele…
de strazile unde ne plimbam seara…
dar am inteles ca nu acel loc era Acasa.
Acasa e acolo unde sunt eu cu Dumnezeu. Acolo unde familia mea respira binecuvantare.
Si unde sufletul meu nu se simte stramtorat.
Am invatat ca pot sa fiu intreaga si cand ceva se incheie.
Si ca uneori, tocmai detasarea aduce o si mai mare profunzime in traire.
Azi, cand privesc in urma, nu vad doar mutari. Vad o calatorie a inimii.
Si daca esti si tu intr-o perioada de tranzitie sau poate doar simti ca nu mai incapi in viata pe care o ai…
vreau sa iti spun ceva:
Schimbarea nu te rupe. Te curata. Si daca Il lasi pe Dumnezeu sa fie Ghidul tau,
vei ajunge intr-un loc mai bun decat ti-ai fi imaginat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu