In psihologie, conceptul de merit este strans legat de nevoia de recunoastere si validare.
Oamenii cauta sa obtina confirmarea propriei valori prin performanta, prin rezultate, prin modul in care ceilalti ii apreciaza. Se vorbeste adesea despre „a invata sa primesti ceea ce meriti”, fie ca este vorba de respect, iubire, atentie sau succes. Aceasta abordare are radacina intr-o nevoie fireasca a fiintei umane: aceea de a fi vazuta si valorizata.
Copilul invata, de mic, ca atunci cand face „ce trebuie” primeste laude, iar cand greseste este criticat sau respins. Astfel, se contureaza convingerea ca iubirea si acceptarea trebuie castigate, ca valoarea lui depinde de ceea ce face, nu de cine este.
Din acest punct de vedere, psihologia incearca sa vindece ranile copiilor deveniti adulti, oferindu-le un mesaj eliberator: „Meriti sa fii iubit asa cum esti. Meriti respect, meriti bucurie, meriti implinire.” Este o intoarcere la o demnitate pierduta, la o asezare interioara in care omul se simte vrednic de bine, fara sa trebuiasca sa dovedeasca incontinuu ceva.
Dar aici, pentru un crestin ortodox, apare si o capcana subtila.
Daca ramanem doar la limbajul psihologiei, exista riscul sa absolutizam ideea de merit si sa o transformam intr-o pretentie: „merit sa mi se dea, merit sa primesc, merit ca ceilalti sa se poarte intr-un anume fel cu mine”. De aici se nasc frustrari, neintelegeri si chiar mandrie , pentru ca ne asezam pe o pozitie de drept pe care ni-l atribuim singuri.
In schimb, invatatura ortodoxa aduce o nuanta esentiala: omul este iubit de Dumnezeu nu pentru ceea ce face, nici pentru ceea ce „merita”, ci pur si simplu pentru ca exista. Iubirea Lui este dar, nu rasplata. „Fiindca atat de mult a iubit Dumnezeu lumea, incat pe Fiul Sau Cel Unul-Nascut L-a dat…” (Ioan 3,16). Nu spune Scriptura ca „a meritat lumea”, ci ca Dumnezeu a iubit-o.
Sfintii Parinti atrag atentia ca atunci cand traim cu gandul „merit” alunecam usor in patima mandriei.
Sfantul Isaac Sirul spune: „Cel ce socoteste ca i se cuvine ceva de la Dumnezeu, acela este strain de har.” Caci harul nu poate fi meritat, ci doar primit cu smerenie.
De aceea, pentru un crestin, drumul vindecarii sufletesti trece printr-o transformare fina: de la cautarea meritului, la primirea darului.
Nu ma mai asez in fata sotului, a copilului sau a celor din jur cu pretentia „merit sa fiu respectata”, ci cu constienta ca respectul, iubirea si bucuria vin ca daruri. Eu insami sunt chemata sa le ofer, fara sa cer, „ca pentru Domnul” (Coloseni 3,23).
Astfel, psihologia si Ortodoxia se intalnesc, dar se si despart pe o linie foarte fina. Psihologia ne invata sa ne recunoastem demnitatea si valoarea, sa nu mai traim in rusine sau vinovatie. Ortodoxia ne duce mai departe: ne arata ca adevarata valoare nu se sprijina pe merit, ci pe iubirea neconditionata a lui Dumnezeu.
Adevarata eliberare apare atunci cand incetez sa mai cer si incep sa primesc cu recunostinta. Cand inteleg ca nu „merit”, ci mi se daruieste. Ca nu am drepturi in fata lui Dumnezeu, ci numai daruri. Si ca, la randul meu, pot deveni izvor de dar pentru ceilalti.
Comentarii
Trimiteți un comentariu