Pana unde mergem cu validarea emotiilor copilului?

 In parentingul modern, unul dintre cele mai populare concepte este: „Valideaza-i emotiile copilului.”

 
Ideea suna frumos, este utila si are radacini reale in psihologie. Dar intrebarea care se ridica este: pana unde mergem cu validarea?

 

1. Ce inseamna validarea emotiilor in psihologie?

Validarea inseamna recunoasterea trairii emotionale a copilului, fara a o judeca sau minimaliza.
Psihologul Carl Rogers, parintele terapiei centrate pe client, spunea:

 

„Cand cineva te asculta cu adevarat, fara sa te judece, fara sa incerce sa te schimbe, e uimitor cat de mult se transforma emotiile tale.”

 

Pentru copii, validarea inseamna:

• „Vad ca esti suparat.”

• „Inteleg ca esti dezamagit.”

• „Pare ca esti furios acum.”

   

  Aceasta atitudine ii da copilului sentimentul ca emotia lui este reala si importanta.

   

  Insa psihologia clasica avertizeaza: validarea nu inseamna confirmarea perceptiilor irationale.
  Albert Ellis, parintele terapiei rational-emotive, atragea atentia ca multe emotii intense pornesc din ganduri irationale. 

   

  Rolul parintelui este de a recunoaste emotia, dar si de a corecta perceptia.

  
  Exemplu:

• Copilul spune: „Ma urasti ca nu imi dai ciocolata.”

• Validarea: „Vad ca esti suparat ca nu primesti acum ce vrei.”

• Corectarea: „Dar asta nu inseamna ca nu te iubesc.”

Asadar, psihologia recunoaste ca validarea este necesara, dar incompleta daca nu este urmata de ghidare spre realitate.

 

2. Invatatura crestin-ortodoxa despre emotii 

Ortodoxia recunoaste realitatea emotiilor, dar nu le ridica la rang de lege absoluta. Sfintii Parinti ne avertizeaza ca omul nu trebuie sa fie condus de impulsurile sale, ci sa le aduca in lumina lui Hristos.

Sfantul Ioan Scararul scria:

„Nu putem opri gandurile si miscarile sufletului sa bata la usa noastra, dar putem sa nu le deschidem.”

 

Iar Sfantul Paisie Aghioritul spunea:

„Nu este pacat ca iti vine un gand sau o emotie, ci atunci cand le primesti si le lasi sa domneasca in tine.”

 

Din aceasta perspectiva, rolul parintelui nu este doar sa-i spuna copilului „te inteleg”, ci sa-l ajute sa vada ca emotia lui are nevoie de asezare, de transformare.

Un copil furios nu trebuie sa ramana prizonier in furia lui, ci invatat ca exista cai de linistire, iertare, incredere in Dumnezeu. 

 

3. Capcana idolatrizarii emotiilor 

 

In parentingul constient, validarea a ajuns sa fie aproape o religie. Se pune accentul pe: „Orice emotie este buna, lasa copilul sa o traiasca.”

Problema este ca aceasta abordare, fara repere, transforma emotia intr-un idol. Copilul ajunge sa creada ca ceea ce simte este intotdeauna adevarul absolut.

Dar realitatea este alta:

• Copilul poate simti ura, dar asta nu inseamna ca ura e buna.

• Copilul poate simti frica, dar asta nu inseamna ca pericolul este real.

• Copilul poate simti ca „nu e iubit”, dar asta nu inseamna ca parintele nu il iubeste.

Ortodoxia ne invata ca simtirea trebuie trecuta prin discernamant.
Sfantul Teofan Zavoratul scria: „Nu lasa simtirea sa te stapaneasca, ci adu-o in lumina mintii luminate de har. Atunci vei vedea adevarul.”

 

4. Echilibrul corect: validare + adevar + formare

 

Un parinte ortodox si echilibrat psihologic va folosi trei pasi:

1. Validare: „Vad ca esti suparat.”

2. Asezare in adevar: „Eu te iubesc mereu, chiar daca nu primesti acum ce vrei.”

3. Formare: „Hai sa gasim impreuna o alta cale sa iti linistesti supararea.”

Astfel, copilul invata ca:

• emotiile sunt firesti,

• ele nu definesc adevarul absolut,

• exista cai sanatoase de a le gestiona.

   

  Validarea emotiilor este o unealta importanta, dar doar primul pas.
  Psihologia clasica ne spune ca trebuie sa corectam gandurile irationale, iar Ortodoxia ne invata sa nu facem din emotii dumnezei.

  Adevarata validare crestina nu se opreste la „te inteleg ca esti suparat”, ci merge mai departe: „te inteleg si te insotesc spre adevar, spre pace, spre Hristos.”