Se vorbeste din ce in ce mai mult, in spatiul parentingului modern, despre importanta stimei de sine, despre nevoia copilului de a se simti bine cu el insusi, de a avea incredere in el, de a crede ca este bun, valoros si suficient, iar la prima vedere acest obiectiv pare nu doar legitim, ci chiar esential pentru dezvoltarea lui emotionala.
Si totusi, atunci cand aceasta directie devine una exclusiva, cand tot efortul parintelui se concentreaza pe a proteja permanent aceasta stare de bine interioara a copilului, evitand confruntarea cu limitele, cu adevarul despre sine sau cu propriile greseli, se produce o dezechilibrare subtila, dar profunda, care in timp poate afecta tocmai stabilitatea interioara pe care incercam sa o construim.
Pentru ca o stima de sine care nu este ancorata in adevar, care nu este insotita de smerenie si care nu are o raportare vie la Dumnezeu, devine fie extrem de fragila, fie artificial consolidata, fara radacini reale in interiorul copilului.
Devine fragila in momentul in care copilul ajunge sa isi lege valoarea personala de reusite, de aprecierea celor din jur, de confirmari exterioare care sunt prin natura lor schimbatoare si imprevizibile, iar in lipsa acestor confirmari, la primul esec sau la prima critica, intreaga constructie interioara se clatina sau chiar se prabuseste.
Pe de alta parte, poate deveni o stima de sine falsa, rigida, in care copilul dezvolta o imagine despre sine pe care incearca sa o protejeze cu orice pret, evitand orice situatie in care ar putea aparea imperfectiunea, greseala sau vulnerabilitatea, ceea ce il impiedica sa primeasca corectarea, sa invete autentic si sa creasca in mod real.
In aceasta perspectiva, orice atingere adusa acestei imagini de sine este perceputa ca o amenintare, iar reactiile devin defensive, uneori chiar agresive, pentru ca nu mai exista spatiu interior pentru adevar.
In invatatura ortodoxa, insa, valoarea omului nu este construita pe afirmatia simplificata „sunt bun”, pentru ca omul, in realitatea lui, este si limitat, si vulnerabil si supus greselii, ci pe un adevar mult mai profund si mai stabil, acela ca este iubit de Dumnezeu in mod constant, neconditionat si personal.
Aceasta raportare schimba complet fundamentul interior al copilului, pentru ca nu mai este nevoie sa isi dovedeasca valoarea prin performanta sau sa o apere prin mecanisme de protectie, ci poate ramane intr-un spatiu de siguranta interioara chiar si atunci cand greseste sau este corectat.
Un copil care creste cu aceasta intelegere va putea sa isi vada limitele fara sa se respinga, sa primeasca indrumare fara sa se simta anulat si sa treaca prin esecuri fara sa isi piarda sensul valorii personale, pentru ca aceasta valoare nu mai depinde de fluctuatiile exterioare, ci este ancorata intr-o relatie vie cu Dumnezeu.
Astfel, in locul unei stime de sine tensionate, care are nevoie constanta de confirmare, se dezvolta o incredere linistita, asezata, care nu se bazeaza pe iluzia perfectiunii, ci pe acceptarea sincera a propriei realitati, tinuta in acelasi timp in iubire.
Ca parinti, responsabilitatea noastra nu este doar sa sustinem imaginea pozitiva a copilului despre sine, ci sa il ajutam sa se intalneasca cu adevarul despre el intr-un mod bland, in timp ce ii oferim in mod constant experienta faptului ca este iubit, primit si valoros dincolo de performantele sau greselile sale.
Pentru ca adevarul, atunci cand nu este insotit de iubire, poate rani si inchide inima, iar iubirea, atunci cand nu este insotita de adevar, poate crea confuzie si ratacire, insa impreuna ele devin temelia unei cresteri sanatoase, profunde si vii, atat pentru copil, cat si pentru relatia dintre parinte si el.
Comentarii
Trimiteți un comentariu