Trauma, o cheie importanta, dar nu unica cheie.

 

 " Toate diagnosticele cu care avem de-a face (depresie, anxietate, ADHD, tulburare bipolară, tulburare de stres posttraumatic, chiar și psihoza) sunt în mod semnificativ înrădăcinate în TRAUMĂ (trauma legăturii de atașament părinte-copil).Ele sunt manifestări ale traumei." Gabor Maté 

 

 

 

 

Este incontestabil faptul ca relatia de atasament parinte–copil modeleaza profund structura emotionala a omului, influentand modul in care acesta se raporteaza la sine, la ceilalti si la lume. 

 

Lipsa sigurantei, respingerea, absenta emotionala sau incoerenta afectiva lasa urme reale, masurabile chiar si la nivel neurobiologic.

Din acest punct de vedere, contributia lui Gabor Maté este valoroasa pentru ca readuce compasiunea in intelegerea suferintei: simptomul nu mai este vazut ca un defect, ci ca o adaptare la un mediu dificil.

Si totusi, problema apare atunci cand aceasta perspectiva devine exhaustiva.

Pentru ca, in mod implicit, transmite ideea ca daca intelegem suficient de bine trecutul, am inteles esentialul despre om.

Ori aceasta concluzie nu rezista nici experientei umane reale, nici traditiei duhovnicesti.

 

Reducerea omului la trauma - o forma subtila de determinism. 

Daca toate tulburarile psihice sunt „in mod semnificativ inradacinate in trauma”, atunci omul devine, intr-o masura mai mare sau mai mica, produsul trecutului sau.

Aceasta duce la o forma subtila de determinism psihologic:
- reactiile mele sunt explicabile prin ceea ce am trait
- tendintele mele sunt rezultatul conditiilor timpurii
- limitele mele sunt consecinte ale ranilor mele

Desi aceasta abordare poate aduce alinare temporara (prin validare), ea poate, in acelasi timp, sa slabeasca sentimentul responsabilitatii personale si al libertatii interioare.

In opozitie, traditia ortodoxa afirma ceva mult mai incomod, dar si mai eliberator:
omul este conditionat, dar nu este determinat.

Exista influente, dar exista si libertate.

Viziunea ortodoxa: complexitatea reala a suferintei

In antropologia ortodoxa, omul nu este o simpla structura psihologica, ci o fiinta complexa, in care se intrepatrund:

- dimensiunea biologica

- dimensiunea psihologica

-  dimensiunea duhovniceasca

Aceasta ultima dimensiune este cea care schimba radical perspectiva asupra suferintei.

Pentru ca, din punct de vedere duhovnicesc, suferinta nu are o singura sursa.

Ea poate izvorî din:

- rani relationale reale (trauma)

- alegeri repetate care devin obisnuinte interioare
- patimi cultivate (mandrie, egoism, lipsa de iertare)
- lipsa sensului si indepartarea de Dumnezeu
- incercari ingaduite pentru maturizare duhovniceasca

Sfantul Maxim Marturisitorul afirma ca:„Raul nu este in fire, ci in folosirea gresita a firii.”

Aceasta distinctie este esentiala: nu tot ceea ce traim vine din ceea ce ni s-a facut, ci si din ceea ce facem noi, in mod repetat, cu ceea ce ni s-a dat.

Dimensiunea nevazuta: gandurile, ispita, lupta interioara

Un alt punct pe care perspectiva exclusiv traumatica il pierde este realitatea gandurilor ca spatiu de lupta.

Traditia filocalica vorbeste despre „logismoi” , ganduri care vin, insista, seduc si pot modela interiorul omului chiar in absenta unor traume evidente.

Sfantul Ioan Casian descrie foarte clar aceasta dinamica, aratand ca gandurile nu sunt toate produse ale psihicului, ci pot avea si o dimensiune de influenta externa, de ispita.

A reduce toate aceste miscari interioare la „ecouri ale copilariei” inseamna a simplifica excesiv realitatea.

Pentru ca omul nu se lupta doar cu trecutul lui, ci si cu prezentul gandurilor lui.

Identitatea: dincolo de rana

Unul dintre cele mai subtile riscuri ale accentului exclusiv pe trauma este cristalizarea unei identitati in jurul ranii.

Omul nu mai spune doar: „am fost ranit”, ci ajunge sa traiasca, implicit: „sunt un om ranit”

Aceasta deplasare, aparent mica, are consecinte majore.

Pentru ca limiteaza orizontul de transformare.

In viziunea ortodoxa, identitatea omului nu este definita nici de trauma, nici de simptom, ci de chipul lui Dumnezeu din el.

Sfantul Grigorie de Nyssa spune: „Omul este o fiinta chemata la nesfarsita crestere.”

Aceasta chemare nu este anulata de trauma, dar nici nu este explicata de ea.

Responsabilitatea :  intre vina si libertate

Un alt efect al absolutizarii traumei este mutarea centrului de greutate de la responsabilitate la explicatie.

Totul devine inteligibil, dar nu neaparat transformabil.

Ori traditia ortodoxa face o distinctie fina: nu suntem vinovati pentru tot ce ni s-a intamplat,
dar suntem responsabili pentru ceea ce facem mai departe.

Sfantul Ioan Gura de Aur subliniaza: „Nu ceea ce ni se intampla ne pierde, ci felul in care raspundem.”

Aceasta afirmatie restabileste echilibrul: validam rana, dar nu anulam libertatea.

Vindecarea: de la intelegere la metanoia

Abordarea moderna pune accent pe constientizare: sa intelegi cauza, sa vezi tiparul, sa numesti rana.

Acestea sunt pasi importanti, dar nu sunt suficienti.

Pentru ca intelegerea nu transforma automat.

In viata duhovniceasca, vindecarea presupune o schimbare reala de viata, numita metanoia,  o reorientare profunda a mintii si a inimii.

Sfantul Isaac Sirul spune: „Nu este mare lucru sa vezi pacatul, ci sa-l parasesti.”

Aceasta diferenta este cruciala: nu doar constientizare, ci desprindere, lupta, transformare.

Concluzie: adevarul partial nu trebuie absolutizat

Perspectiva lui Gabor Maté aduce un adevar necesar intr-o lume care a ignorat mult timp suferinta emotionala.

Dar adevarul devine periculos atunci cand este rupt de restul adevarului.

O intelegere cu adevarat profunda a omului trebuie sa tina impreuna:

-realitatea traumei
- libertatea personala
- dimensiunea duhovniceasca
- posibilitatea transformarii

Pentru ca omul nu este doar ceea ce i s-a intamplat,  este si ceea ce alege sa devina.

Iar vindecarea nu inseamna doar sa te intorci spre trecut si sa-l intelegi, ci sa mergi mai departe, sa te ridici, sa te schimbi si, in cele din urma, sa te unesti cu Dumnezeu.