Traim intr-o lume in care disconfortul a devenit tot mai greu de tolerat, iar ideea de suferinta este privita ca ceva ce trebuie eliminat rapid si complet din viata noastra. Aceasta mentalitate s-a transferat in mod firesc si in felul in care ne crestem copiii, astfel incat tot mai multi parinti simt ca este responsabilitatea lor principala sa protejeze copilul de orice forma de durere, frustrare sau asteptare.
Parintele modern intervine adesea imediat atunci cand copilul intampina o dificultate, incearca sa rezolve problema in locul lui si face eforturi constante pentru a-i netezi drumul, astfel incat acesta sa nu experimenteze esecul, respingerea sau disconfortul emotional. In multe situatii, copilul nu mai este lasat sa cada, sa piarda sau sa astepte, pentru ca parintele considera ca aceste experiente sunt prea dureroase si ar trebui evitate.
La nivel de intentie, acest comportament pare a fi o forma profunda de iubire si grija, deoarece parintele isi doreste sa isi vada copilul fericit si protejat. In realitate, insa, in spatele acestei tendinte se afla adesea frica : frica de suferinta copilului, frica de a nu gresi ca parinte sau frica de a nu fi perceput ca insuficient de bun.
Problema apare in momentul in care, incercand sa eliminam complet disconfortul din viata copilului, ajungem sa ii luam exact acele experiente care contribuie esential la dezvoltarea lui emotionala si interioara. Fara momente de frustrare, copilul nu invata sa tolereze disconfortul si nu isi dezvolta rabdarea. Fara experienta pierderii, el nu invata cum sa gestioneze esecul si cum sa se ridice din nou. Fara limite si contraziceri, nu invata sa faca fata realitatii si nici sa isi regleze reactiile.
Un copil care este protejat excesiv de orice forma de suferinta poate deveni, in timp, mai fragil din punct de vedere emotional, deoarece nu a avut ocazia sa isi construiasca mecanismele interioare necesare pentru a face fata dificultatilor inevitabile ale vietii. El poate deveni dependent de interventia adultului si poate simti ca nu are resursele necesare pentru a gestiona singur situatiile dificile.
Din perspectiva ortodoxa, suferinta nu este vazuta ca un scop in sine si nici ca ceva ce trebuie cautat, dar nici nu este eliminata cu orice pret, pentru ca este inteleasa ca parte fireasca a vietii si ca un context in care sufletul omului se formeaza si se maturizeaza. In momentele de incercare, omul invata rabdarea, isi descopera limitele si isi dezvolta increderea in Dumnezeu. In lipsuri si in neputinta, apare smerenia, iar in nesiguranta se poate naste o credinta mai profunda.
Daca incercam sa scoatem complet suferinta din viata copilului, nu facem decat sa il indepartam de aceste experiente formative, care il ajuta sa creasca nu doar emotional, ci si duhovniceste. Copilul are nevoie sa traiasca anumite dificultati, dar intr-un cadru sigur, in care parintele ramane prezent si sustinator.
Aceasta nu inseamna ca parintele trebuie sa devina rece sau indiferent la durerea copilului, ci ca este important sa invete sa fie alaturi de el in acele momente, fara a incerca mereu sa elimine cauza suferintei. A fi langa copil inseamna a-l sustine si a-l ajuta sa treaca prin experienta, nu a o anula complet.
De multe ori, interventia excesiva a parintelui nu vine doar din dorinta de a-l ajuta pe copil, ci si din dificultatea proprie de a tolera suferinta acestuia. In astfel de situatii, parintele reactioneaza mai degraba pentru a-si calma propria neliniste, decat pentru a raspunde nevoilor reale ale copilului.
Un copil nu are nevoie de o viata lipsita de orice durere, pentru ca o astfel de viata nu il pregateste pentru realitate. El are nevoie, in schimb, de un parinte care sa il invete cum sa treaca prin momentele dificile, cum sa isi inteleaga emotiile si cum sa isi gaseasca echilibrul interior chiar si atunci cand lucrurile nu sunt asa cum isi doreste.
Poate ca una dintre cele mai profunde forme de iubire nu consta in a elimina toate obstacolele din drumul copilului, ci in a avea incredere ca el poate invata sa le depaseasca alaturi de Dumnezeu, ramanand in acelasi timp aproape de el, cu calm, rabdare si prezenta constanta.
In acest spatiu de siguranta, copilul isi construieste treptat forta interioara si capacitatea de a face fata vietii asa cum este ea, cu tot ceea ce aduce.
Comentarii
Trimiteți un comentariu