Validarea emotiilor nu e suficienta.

 

Se vorbeste tot mai mult despre validarea copilului, despre nevoia de a-i recunoaste emotiile, de a-i spune ca ceea ce simte este in regula si de a evita orice forma de contrazicere sau frustrare, iar la prima vedere acest mod de a relationa pare bland, corect si profund vindecator, o forma de iubire care ar trebui sa repare si sa aseze.

 

 

Insa, atunci cand validarea ramane doar la nivelul confirmarii emotiei si nu este insotita de ghidare, de adevar si de discernamant, copilul nu invata sa isi regleze trairile interioare, ci doar sa le exprime, ramanand astfel dependent de exterior pentru liniste si dezvoltand, in timp, o fragilitate emotionala in fata oricarui disconfort, iar viata incepe sa il gaseasca nepregatit.

 

Pe termen lung, acest copil poate deveni un adult care simte intens, dar nu stie ce sa faca cu ceea ce simte, care evita frustrarea, care se simte coplesit usor si care asteapta ca lumea din jur sa se adapteze starilor lui interioare, pentru ca nu a invatat ca unele emotii trebuie continute, traversate si transformate, nu doar validate si exprimate.

 

 

 

Din punct de vedere duhovnicesc, lucrurile devin si mai fine si mai profunde, pentru ca atunci cand copilul creste cu mesajul implicit ca ceea ce simte este criteriul suprem, se produce in el o deplasare tainica a inimii dinspre adevar spre sine, iar viata interioara nu mai este un loc de discernamant, ci devine un spatiu in care totul este justificat prin simtire.

In acest fel, se construieste treptat o identitate centrata pe sine, iar acest teren interior devine locul in care incep sa creasca anumite patimi, unele foarte subtile, dar cu efecte adanci in timp.

Mai intai, creste iubirea de sine intr-o forma dezechilibrata, nu ca o grija fireasca si sanatoasa, ci ca o centrare constanta pe propriile trairi si nevoi, in care copilul nu mai invata sa iasa din el spre celalalt, ci asteapta ca realitatea si oamenii sa se aseze dupa interiorul lui.

 

Apoi, se hraneste mandria subtila, pentru ca, in lipsa limitelor si a indreptarii, copilul ajunge sa simta ca ceea ce este in el este suficient si corect in sine, iar mai tarziu ii va fi foarte greu sa accepte corectia, sa recunoasca greseala sau sa se deschida spre un adevar mai inalt decat propria lui traire.

 

Din aceasta mandrie se naste si impotrivirea fata de adevar, pentru ca orice limita, orice regula sau orice interventie din exterior va fi resimtita ca o invalidare sau ca o rana, nu ca o cale de crestere, iar copilul va incepe, incet, sa respinga nu doar autoritatea parintelui, ci si orice forma de adevar care il scoate din confortul lui interior.

 

Se dezvolta si lipsa de rabdare si intoleranta la frustrare, care, duhovniceste, il indeparteaza de capacitatea de a duce o nevointa, de a sta intr-un disconfort si de a creste prin el, pentru ca a fost invatat, fara sa se vada, ca orice stare trebuie imediat linistita si confirmata.

In acelasi timp, apare si o forma de autoinselare, pentru ca atunci cand emotia nu este pusa niciodata sub lumina adevarului, copilul nu mai invata sa se cerceteze pe sine, sa faca diferenta intre ce simte si ce este drept, ci ajunge sa justifice totul prin ceea ce traieste in interior.

 

Toate acestea construiesc, in timp, un om fara repere interioare stabile, un om care nu a fost invatat sa se raporteze la adevar, ci doar la sine, iar aceasta lipsa de asezare devine, mai tarziu, o suferinta adanca, chiar daca la exterior poate parea libertate sau autenticitate.

 

Validarea autentica nu inseamna sa confirmi tot ceea ce copilul simte sau face, ci sa il vezi cu adevarat, sa ii recunosti trairea si, in acelasi timp, sa il conduci mai departe cu blandete si claritate spre ceea ce este bine, chiar daca acest drum include limite, frustrare, asteptare si invatare.

 

Un copil nu are nevoie doar sa fie inteles in emotiile lui, ci are nevoie sa fie insotit si crescut, astfel incat sa invete ca nu orice emotie trebuie urmata, dar fiecare emotie merita ascultata, asezata si transformata.

 

Aici se afla echilibrul profund al mamei, care este chemata sa nu respinga trairile copilului, dar nici sa il lase prizonier in ele, ci sa il tina aproape cu inima si, in acelasi timp, sa il ridice spre adevar, pentru ca, in esenta, cresterea nu inseamna sa confirmi omul in tot ce este, ci sa il ajuti, pas cu pas, sa devina ceea ce este chemat sa fie.