Mandria se poate ascunde sub masca binelui

 

         In invatatura ortodoxa, mandria este considerata radacina tuturor pacatelor. Nu este doar o greseala de atitudine, ci o boala sufleteasca adanca. Sfintii Parinti spun ca primul pacat din univers a fost mandria,  atunci cand Lucifer a zis in inima lui: "Ma voi sui in ceruri, voi ridica tronul meu deasupra stelelor lui Dumnezeu..." (Isaia 14,13). Asa a cazut din lumina ingerul care a vrut sa fie ca Dumnezeu, dar fara Dumnezeu.

Astazi, mandria nu se mai arata direct, cu lauda de sine zgomotoasa. Ea vine subtil, frumos impachetata, in mesaje motivationale, in "tehnici de dezvoltare personala", in afirmatii pozitive care par nevinovate, dar care, in esenta, hranesc ego-ul.

Exemple concrete de infiltrare a mandriei:

• Cand cineva repeta zilnic: "Sunt cea mai buna versiune a mea", fara a cauta voia lui Dumnezeu in viata lui, ci doar propria implinire.

• Cand o mama spune: "Copilul meu merita doar ce este mai bun, pentru ca este special", dar nu il invata smerenia, ci il invata sa se creada superior.

• Cand o persoana scrie pe oglinda din baie: "Sunt puternic, sunt de neoprit, merit totul", dar nu spune niciodata: "Doamne, ajuta-ma sa fac voia Ta" sau "Fara Tine nu pot face nimic."

In spatele acestor afirmatii aparent pozitive se ascunde un pericol mare: omul se aseaza pe el insusi in centrul vietii, nu pe Dumnezeu. Incepe sa creada ca are putere prin el insusi, ca poate "atrage" tot ce isi doreste prin gandire pozitiva, ca nu mai are nevoie de harul dumnezeiesc, de nevointa, de pocainta.

Ortodoxia ne invata ca adevarata putere vine din smerenie. Hristos, Fiul lui Dumnezeu, S-a smerit pe Sine, facandu-Se ascultator pana la moarte (Filipeni 2,8). Sfintii nu au spus niciodata: "Sunt suficient", ci "Sunt cel dintai dintre pacatosi." (Sf. Apostol Pavel).

Cand omul se smereste, atunci Dumnezeu il ridica. Cand omul isi vede micimea si isi pune toata nadejdea in Dumnezeu, atunci primeste har. Dar cand omul se ridica singur, prin vorbe despre cat de grozav este, risca sa cada in inselare.

In loc de afirmatii ego-centrice, putem spune:

• "Doamne, fii cu mine astazi si ajuta-ma sa fac binele."

• "Cu Tine, Doamne, pot merge inainte, chiar si cand mi-e greu."

• "Multumesc pentru tot ce am, ajuta-ma sa raman smerit."

   

   

Astfel, in loc sa ne intarim ego-ul, ne intarim credinta si relatia cu Dumnezeu.

 

 

 

Parenting cu rugaciune

 

Sunt zile in care parca nimic nu functioneaza.
Copilul e obosit si se impotriveste la orice. Ai incercat blandetea. Ai incercat fermitatea. Ai incercat sa te calmezi, sa explici, sa iti tii firea. Si totusi, ajungi la capatul puterilor. Tipi. Poate plangi. Apoi, vine vinovatia. „Iar am gresit.”

Si atunci vine intrebarea:
Cum sa fiu un parinte bun cand sunt eu insami epuizata, nervoasa, coplesita?

Raspunsul e simplu, dar adesea uitat:
Prin har. Nu prin puterea ta.

 

Ce inseamna sa cresti un copil cu har?

Nu inseamna ca totul va fi lin si perfect.
Nu inseamna ca nu vei mai tipa niciodata sau ca vei avea toate raspunsurile.
Inseamna ca iti recunosti neputinta si te intorci cu inima deschisa spre Dumnezeu, in fiecare zi. Inseamna ca alegi iubirea, chiar si dupa ce ai gresit. Ca ii spui copilului tau: „Imi pare rau ca am ridicat vocea. Te iubesc. Hai sa ne rugam impreuna.”

Harul nu este un sentiment. Este lucrarea lui Dumnezeu in sufletul tau, atunci cand Il lasi sa lucreze. Este puterea Sa in slabiciunea ta. Este calmul care vine dintr-o inima care stie ca nu e singura.

 

 

 

 

 

Copiii invata din cine suntem, nu doar din ce le spunem

Nu perfectiunea ta il va apropia pe copil de Dumnezeu, ci sinceritatea si iubirea ta. Nu controlul, ci blandetea. Nu presiunea, ci prezenta.

Un parinte cu har nu este un parinte „ideal”. Este un om in drum spre Dumnezeu, care isi creste copilul in aceeasi directie. Cu rabdare, cu rugaciune, cu multa mila – si fata de copil, si fata de sine.

 

 

Un exercitiu simplu

Incearca astazi ceva mic, dar plin de sens:
Fa semnul crucii pe fruntea copilului tau inainte de culcare. Si spune-i cu glas lin: „Domnul sa fie cu tine.”
E mai mult decat educatie. E binecuvantare. E har.

 

 

Sezoanele credintei

 

Exista momente in viata ta cand prezenta lui Dumnezeu este atat de vie si de aproape incat inima ti se topeste de pace, de liniste si de o bucurie fara explicatii. Simti ca El este acolo, cu tine, in fiecare bataie de inima, in fiecare rasuflare. Si atunci crezi, cu toata fiinta ta, ca totul are un rost, ca nu esti singura, ca esti iubita si ocrotita.

Dar mai sunt si acele momente... cand nu simti nimic.
Cand te asezi la rugaciune si parca vorbesti in gol.
Cand in jurul tau e liniste, dar in suflet e neliniste.
Cand viata ti se pare grea si simti ca duci totul singura.

Ce faci atunci cand Dumnezeu pare ca a tacut?
Te intrebi daca ai gresit undeva, daca El te-a parasit.
Dar adevarul e ca si aceasta tacere e o lucrare. Una tainica si adanca.

Sfantul Ioan Scararul spune:

„Dumnezeu nu Se arata intotdeauna, ca sa nu ne facem nepasatori; dar nici nu Se ascunde mereu, ca sa nu cadem in deznadejde.”

 

 

 

Dumnezeu stie ca ai nevoie si de momente de lumina, si de momente de cautare. In acele perioade de aparenta uscaciune sufleteasca, El pregateste in tine ceva mai adanc. Iti curata radacinile credintei. Iti intareste rabdarea. Te invata sa-L iubesti nu doar pentru ca simti, ci si pentru ca alegi.

Sfantul Siluan Athonitul spunea din propria experienta:

„Pastreaza-ti mintea in iad si nu deznadajdui.”

Pare un cuvant greu, dar plin de inteles: chiar si in cele mai intunecate stari, Dumnezeu este acolo. Chiar daca nu-L simti, nu inseamna ca El a incetat sa lucreze in tine.

Poate esti chiar acum intr-un astfel de sezon.
Poate te simti obosita, confuza, goala sufleteste.
Poate nu mai stii sa te rogi sau nici nu mai simti nevoia.

Daca e asa, nu te judeca. Nu te grabi sa-ti spui ca „nu esti credincioasa suficient” sau ca „ai facut ceva gresit”.
Credinta nu este o emotie, ci o alegere constanta. O incredere care merge mai adanc decat simtirea.

Sfantul Isaac Sirul ne aduce aminte:

„Cel ce vrea sa-L afle pe Dumnezeu nu trebuie sa-L caute in simturi, ci in rabdare si in smerenie.”

 

 

Iti las mai jos cateva intrebari de introspectie, care sa te ajute sa-ti asculti inima in liniste:

• Unde L-ai simtit ultima data pe Dumnezeu aproape de tine?

• Cum ti-a vorbit Dumnezeu in trecut, cand poate nu-L mai auzeai?

• Ce sezon spiritual traiesti acum? Ce ar putea sa-ti spuna acest timp?

• Ce i-ai spune lui Dumnezeu, daca ai vorbi cu El sincer, ca unui Tata care te iubeste neconditionat?

Nu esti singura.
Sezoanele credintei vin si pleaca, dar Dumnezeu ramane. In fiecare respiratie. In fiecare zi. In fiecare clipa in care alegi sa crezi, chiar si fara sa simti.

Invierea Domnului si invierea personala

 

In fiecare an, odata cu Sfintele Pasti, lumea ortodoxa rosteste cu bucurie: „Hristos a inviat!”.  Nu este doar un salut traditional, ci o marturisire de credinta si o proclamare a celei mai mari minuni: biruinta vietii asupra mortii.

Pentru crestinul ortodox, Invierea nu este doar o comemorare a unui eveniment petrecut in urma cu doua milenii. Este centrul vietii duhovnicesti, radacina nadejdii si temelia intregii noastre trairi. Dar, mai presus de toate, este o chemare personala ,  invitatie la propria noastra inviere.

 

Ce inseamna, de fapt, sa invii?

Invierea personala nu este un concept simbolic sau poetic. Este cat se poate de reala. Este acel moment in care omul, aflat in suferinta, cadere, pacat sau deznadejde, alege sa se ridice. Sa se intoarca. Sa respire din nou cu Dumnezeu.

Este trezirea inimii din amortire. Este redescoperirea sensului vietii atunci cand pare ca totul s-a stins. Este, poate, simpla hotarare de a ierta pe cineva dupa ani de amaraciune. Sau de a cere iertare. Este intoarcerea fiului risipitor care, „venindu-si in fire”, isi regaseste drumul spre casa.

 

Invierea , intre puterea harului si alegerea personala

In Ortodoxie, invierea personala este un act de har, dar si de vointa. Dumnezeu este Cel care ne ridica, dar noi suntem cei care trebuie sa raspundem. Harul lucreaza fara sa forteze. Iar atunci cand omul spune, chiar si in soapta: „Doamne, nu mai pot singur…”, se deschide in el o usa catre viata.

Prin spovedanie, prin rugaciune, prin Sfanta Impartasanie, prin smerenie si constientizare, omul traieste deja o inviere. Una tainica, dar reala. Iar fiecare pas mic facut spre Dumnezeu este o biruinta asupra mortii launtrice.

 

Invierea , nu doar o sarbatoare, ci un drum

Hristos nu a inviat doar pentru ca noi sa aprindem o lumanare o data pe an, ci pentru ca lumina aceea sa ramana vie in noi, chiar si dupa ce slujba se incheie.

Invierea este un drum zilnic. O continua intoarcere la esenta vietii – iubirea, smerenia, iertarea, nadejdea. Este curajul de a trai cu sens intr-o lume obosita de superficialitate. Este reamintirea ca nimic nu e pierdut, atata timp cat Dumnezeu este viu si lucrator in viata noastra.

In acest context, o intrebare simpla, dar puternica, ramane in suflet:

Ce trebuie sa invieze in mine?

 
Poate o relatie franta. Poate credinta pe care am lasat-o in umbra. Poate inima mea, care nu mai simte, nu mai spera, nu mai cauta.

Invierea lui Hristos ne da curajul sa recunoastem ce e mort in noi si sa credem ca poate fi adus la viata.

Invierea nu este doar o minune a trecutului. Este o posibilitate prezenta, vie, pentru fiecare dintre noi.

 

 

 

Asadar, nu te intreba doar „a inviat Hristos?”, ci mai ales:

„Vreau sa inviu si eu impreuna cu El?”

Daca acest articol ti-a adus lumina in suflet, da-l mai departe cuiva care poate are nevoie chiar azi sa-si aduca aminte ca viata adevarata este inca posibila.

Hristos a inviat!

Rugaciunea - cel mai bun mijloc de autoreglare emotionala

Rugaciunea este mai mult decat o forma de comunicare cu Dumnezeu , este o cale de tamaduire a sufletului si a mintii. In vremuri de tulburare, frica sau oboseala interioara, rugaciunea devine un spatiu sacru in care omul se intoarce catre sursa vietii, isi pune inainte durerea si se lasa cuprins de linistea care vine din prezenta lui Dumnezeu.

 

 

In zilele noastre stiinta a inceput sa recunoasca  valoarea rugaciunii ca instrument de autoreglare emotionala , adica capacitatea de a reveni la o stare de calm si echilibru dupa/inainte de o experienta stresanta. 

In Ortodoxie, acest proces nu este doar unul psihologic, ci si duhovnicesc: el presupune deschiderea catre harul lui Dumnezeu, care aduce pace acolo unde sufletul este framantat.

 

1. Rugaciunea linisteste si aseaza inima

Rugaciunea rostita cu atentie si din inima , fie ca este rugaciunea „Tatal nostru”, Psalmul 50 sau Rugaciunea lui Iisus („Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatosul”) are un efect profund de calmare. Aceasta rugaciune repetitiva, ritmica, aduce mintea inapoi in trup, respinge gandurile haotice si pune sufletul in stare de ascultare si smerenie.

 

2. Rugaciunea activeaza prezenta si increderea

Intr-un moment de frica, furie sau confuzie, omul care se roaga nu mai ramane singur in lupta sa interioara. El se aseaza in fata lui Dumnezeu si, prin aceasta simpla apropiere, isi gaseste un sens, un sprijin si o lumina. In loc sa ramana in prizonieratul propriilor ganduri, el isi ridica ochii spre Dumnezeu, ceea ce duce la o autoreglare naturala: din frica – incredere, din agitatie – pace, din neputinta – nadejde.

 

3. Rugaciunea ofera un spatiu sigur pentru exprimarea emotiilor

Rugaciunea, asa cum o practica sfintii si parintii Bisericii, nu este o formula goala, ci o marturisire vie.

 In rugaciune, omul poate plange, poate striga, poate tacea – si toate acestea devin forme de dialog cu Dumnezeu. In acest cadru, emotiile nu mai sunt respinse sau judecate, ci aduse cu sinceritate inaintea Celui care le poate vindeca. Astfel, apare o forma profunda de echilibrare interioara, in care sufletul este mangaiat si intarit.

 

4. Ritmul rugaciunii regleaza sistemul nervos

Din punct de vedere fizic, rugaciunea facuta cu respiratie constienta si voce lina poate calma sistemul nervos simpatic (cel care se activeaza in stres) si stimula sistemul parasimpatic (responsabil de relaxare si refacere). In mod traditional, in manastiri, rugaciunea este insotita de respiratii adanci si ritmice – nu intamplator. Aceasta metoda duhovniceasca are si un efect terapeutic: incetineste ritmul inimii, relaxeaza corpul si limpezeste gandurile.

 

5. Rugaciunea aduce tamaduire si sens

In credinta ortodoxa, toate framantarile noastre capata un sens cand sunt puse in rugaciune. Nu ne rugam doar ca sa „scapam” de suferinta, ci ca sa o intelegem, sa ne intarim in ea si sa-L lasam pe Dumnezeu sa ne modeleze prin ea. Aceasta perspectiva transforma radical trairea emotionala: nu ne mai identificam cu durerea, ci o privim ca pe un loc in care Dumnezeu lucreaza in noi.

Rugaciunea  nu este doar un „exercitiu mental” sau o simpla tehnica de relaxare, ea  este o intoarcere a omului catre Creatorul sau o forma de asezare in adevar si smerenie. 

Iar in acest spatiu de intalnire cu Dumnezeu, sufletul se linisteste, mintea se curata, iar trupul se odihneste.

Cand vindecarea emotionala te lasa cu un gol ...

Traim intr-o vreme in care avem acces la nenumarate carti si programe despre „vindecare emotionala”, „dezvoltare personala” si „inteligenta emotionala”.

Le cautam cu inima deschisa.

Ne dorim sa intelegem ce simtim. Sa ne echilibram. Sa ne gasim sensul.

Si de multe ori, aceste carti ne aduc usurare pe moment. O perspectiva noua. O eliberare aparenta.

Dar vine un moment…

…cand simtim ca am citit destul. Ca am inteles cu mintea, am facut exercitiile, am scris, am plans…

Si totusi, ramane un gol.

Un gol care doare mai tare tocmai pentru ca am incercat atat de mult sa ne vindecam.

Un gol care devine o rana si mai adanca: „De ce nu functioneaza nimic cu adevarat pentru mine?”

Pentru ca omul nu se poate vindeca singur.

Pentru ca vindecarea adevarata nu vine din noi, ci din Sus.

„Dumnezeu este doctorul sufletelor si al trupurilor.”  Sfantul Vasile cel Mare

Cand omul se sprijina doar pe propriile puteri, se oboseste. Si uneori, se prabuseste.

Poate cadea in neputinta. Poate ajunge in stari de depresie, anxietate, apasare.

Poate simti ca nimic nu mai are sens.

Si aceasta durere adanca… nu se alina cu o alta carte. Nu se sterge cu un alt ritual de dimineata. Nu dispare cu o alta tehnica.

Se linisteste doar cand omul isi pleaca sufletul si spune: „Doamne, nu mai pot singur. Intoarce-ma la Tine.”

 „Cunoasterea de sine fara Dumnezeu aduce deznadejde.” Parintele Rafail Noica

„Numai Dumnezeu poate umple golul din inima omului.”  Sfantul Porfirie Kavsokalivitul

 

 

Nu e nimic rusinos in a cauta vindecarea.

E un dor pus de Dumnezeu in noi.

Dar daca pe drumul spre sufletul tau ai pierdut privirea catre Cer, daca ai incercat sa te salvezi singura si totusi simti ca lipseste ceva…

E timpul sa te intorci.

Nu la o metoda.

La  EL.

Vinovatia nu e doar o emotie negativa. Este si o voce buna din noi.

In ultimii ani, in lumea dezvoltarii personale si a psihologiei moderne, vinovatia a fost asezata adesea pe lista “emotiilor negative” de care trebuie sa scapam rapid. Ni se spune sa o eliminam, sa ne eliberam de ea, sa nu ne simtim vinovate niciodata, mai ales in rolul de mama.

Si totusi... ce se intampla cand simti vinovatie dupa ce ai ridicat tonul la copilul tau? Sau cand nu ai fost atenta la nevoile lui sufletesti? Sau cand vezi ca timpul trece si tu te-ai lasat pe ultimul loc?

Acea vinovatie nu vine intotdeauna dintr-o rana sau o frica. Uneori, ea este o soapta buna. O voce a constiintei. Un semnal asezat acolo de Dumnezeu, ca sa ne intoarca spre ce este drept si curat.

Sfintii Parinti ne invata ca vinovatia, atunci cand izvoraste dintr-o constiinta treaza, este un dar.

“Constiinta este glasul lui Dumnezeu in sufletul omului.” spune Sfantul Ioan Gura de Aur.

Acea vinovatie „buna” ne cheama la pocainta, la schimbare, la blandete. Ea nu ne zdrobeste, ci ne ridica. Ne arata unde am cazut si ne intinde mana. Este diferita de rusinea care spune “esti o mama rea” , vinovatia sanatoasa spune “ai gresit, dar poti repara”.

 

 

“Sa nu cazi in deznadejde cand ai gresit, ci sa te ridici cu nadejde in mila Domnului.” Sfantul Siluan Athonitul

Desigur, exista si vinovatii care nu vin de la Dumnezeu ,  acelea care ne apasa sufletul fara sens, care ne inchid in frica, care vin din perfectionism sau comparatie. Acestea trebuie eliberate, asezate in rugaciune, iertate si intelese. Ele nu ne aduc intoarcere, ci ne incarca de neputinta.

Dar cand simti acea durere care te face sa plangi in tacere dupa ce ai ranit un suflet drag, aceea e o durere care poate naste vindecare.

“Durerea pentru pacat este semnul ca Dumnezeu inca locuieste in inima ta.” Parintele Arsenie Boca

In loc sa fugim mereu de vinovatie, putem invata sa o privim cu discernamant. 

 

Sa ne intrebam: 

Aceasta vinovatie ma apropie de Dumnezeu sau ma indeparteaza?

Ma cheama la rugaciune, la iertare, la schimbare?

Sau ma afunda in rusine si autoacuzare?

Raspunsul sincer ne va arata ce fel de vinovatie purtam in suflet.

Ca mame, putem transforma aceasta emotie intr-o ocazie de intoarcere, de asezare, de rugaciune. O rugaciune simpla, dar vie:

„Doamne, imi pare rau. Ajuta-ma sa repar. Pune Tu dragoste acolo unde eu am fost rece. Fa din greseala mea o intoarcere spre Tine.”

Asta este adevarata lucrare interioara: sa nu ne temem de vinovatie, ci sa o discernem, sa o asezam in fata lui Dumnezeu si sa lasam Lumina Lui sa o transforme.

Furia , focul care poate vindeca… sau poate rani

 

Toate emotiile au fost puse de Dumnezeu in noi.
Nu ca sa ne stapaneasca.
Ci ca sa ne vorbeasca.

Furia este una dintre ele.
Si desi am invatat sa o consideram „rea”, „rusinoasa” sau „necrestina”, Sfintii Parinti ne arata ca nu emotia este pacatul, ci ceea ce facem cu ea.

„Mânia este o putere pe care Dumnezeu a sădit-o în noi pentru a lupta cu păcatul.”

 Sfântul Maxim Mărturisitorul

Am primit furia nu pentru a ne razboi cu aproapele, ci pentru a ne trezi.
Pentru a ne aprinde in lupta cea buna.
Pentru a iesi din indiferenta si a ne ridica din pasivitate.

---

 Furia are doua cai

1. Furia care devine energie pentru viata

 
Aceasta este furia curata, indreptata impotriva nedreptatii, impotriva pacatului, impotriva lenii duhovnicesti.
Este emotia care ne spune: „Aici s-a trecut o limita.”
Este strigatul launtric care ne cere sa ne asezam, sa spunem adevarul, sa ne intoarcem la noi si la Dumnezeu.

„Mânia este folositoare când este împotriva păcatului şi vătămătoare când este împotriva aproapelui.”

 Sfântul Ioan Scărarul

Cand o mama simte furie pentru ca nu mai poate duce totul singura… e un semn.
Cand o femeie simte furie pentru ca e tratata cu lipsa de respect… e un semn.
Furia buna este un foc care cere sa fie luminat, nu stins.

---

2. Furia care devine pacat

 
Aceasta este furia care nu mai cauta adevarul, ci razbunarea.
Furia care nu mai cere asezare, ci varsare.
Furia care iese neasezata si rastoarna tot in cale: relatii, cuvinte, copii, sot, sine.

„Nu te învinge pe tine cel ce te insultă, ci mânia ta.”

 Sfântul Ioan Gură de Aur

Cand nu ne mai putem opri. Cand folosim furia ca arma. Cand o lasam sa raneasca si apoi o acoperim cu vina…
atunci furia si-a pierdut rostul curat si s-a transformat in durere raspandita.

 

---

Furia este un foc.
Si ca orice foc – poate lumina sau poate arde.

5 semne ca ai crescut, dar te-ai indepartat de Dumnezeu

 

Uneori, cresterea noastra personala poate arata bine pe dinafara…
Dar daca ne uitam atent, observam ca sufletul s-a asezat mai departe de Izvor.

Cresterea fara radacina devine fragila.
Si oricat am incerca sa ne tinem in echilibru… ceva tot lipseste.

 

 

 

 

 

1. Ai devenit mai constienta… dar te rogi mai putin

Te cunosti mai bine. Identifici trigerii, emotia, gandul.
Dar cand a fost ultima oara cand ti-ai pus capul in maini si ai spus:
„Doamne, nu mai stiu, dar vin la Tine…”?

 

2. Iti gestionezi bine emotiile… dar nu le mai predai

Stii sa respiri, sa tapotezi, sa-ti spui afirmatii.
Dar ai uitat ca eliberarea reala vine cand spui: „Iti dau Tie, Doamne, ce nu pot duce singura.”

3. Ai invatat sa spui NU… dar ti-ai inchis inima

Ti-ai pus limite. Ai invatat sa te protejezi.
Dar ai inceput sa te izolezi.
Harul nu construieste ziduri, ci aseaza granite cu iubire.

 

4. Esti mai organizata… dar mai goala in suflet

Ai to-do list, obiective, rutina.
Dar nu mai ai timp pentru tacere.
Nimic nu hraneste sufletul ca 5 minute de liniste cu Dumnezeu.

 

5. Vorbesti frumos despre viata… dar nu mai simti bucurie in rugaciune

Ai cuvinte, claritate, viziune.
Dar rugaciunea a devenit o obligatie sau… a disparut.
Cand rugaciunea dispare, incepe oboseala fara rost.

 

 

Daca te regasesti… nu te judeca.

Doar intoarce-te.

Nu trebuie sa renunti la tot ce ai invatat.
Doar sa Il lasi pe Dumnezeu sa fie din nou in centru.

Pot sa cresc si sa ma dezvolt… dar fara sa ma rup de Dumnezeu?

 

Traim intr-o lume care ne spune sa evoluam, sa ne vindecam, sa ne reinventam.
Sa devenim „cea mai buna versiune a noastra”.
Sa ne depasim blocajele.
Sa ne construim viata visata.

Si multe dintre aceste indemnuri par bune. Si sunt.

Dar ce se intampla cand, in toata alergarea asta…
ne trezim mai organizate, mai performante… dar mai goale?

Ce se intampla cand nu mai stim sa ne rugam?
Cand nu mai avem timp sa stam in liniste?
Cand Dumnezeu ramane in coltul sufletului, iar in centru e doar: obiectiv, strategie, mindset, eu, eu, eu...

 

Am auzit femei spunand:

Ma simt tot mai confuza intre dorinta de a ma vindeca si frica de a-L pierde pe Dumnezeu.
Am citit atatea carti de dezvoltare personala… dar ceva in mine a ramas nelinistit.
Parca ma bazez doar pe mine. Si cand nu reusesc... ma prabusesc.

 

 

 

 

Da, poti sa cresti.

Da, poti sa lucrezi cu tine.

Dar nu e nevoie sa te rupi de Dumnezeu ca sa faci asta.
Nu trebuie sa alegi intre rugaciune si introspectie.
Intre echilibru si credinta.
Intre blandete fata de tine si intoarcere catre El.

Poti sa te cunosti mai bine – si totusi sa-L lasi pe Dumnezeu sa te defineasca.

Poti sa iti pui limite – dar fara sa Il scoti pe Dumnezeu din ecuatie.
Poti sa vrei liniste – dar nu o liniste care te separa, ci una care te aseaza si te deschide catre ceilalti.

Har si echilibru.

 

Traim intr-o vreme in care se cauta tot mai mult echilibrul interior. Exista o avalansa de tehnici care promit sa aduca liniste, armonie intre corp, minte si emotii. Si e un lucru bun. 

 

Este un inceput.

Lucrez cu femei care simt ca nu se mai regasesc, care poarta in ele furie, vinovatie, epuizare. 

Prin EFT (tehnici de eliberare emotionala ), le ajut sa isi regleze sistemul nervos, sa se intoarca la respiratie, la corp, la simtire. E o metoda blanda si profunda, care reduce stresul si tensiunea, chiar si la nivel chimic si fiziologic – pentru ca regleaza cortizolul, calmeaza amigdala, si creeaza acel spatiu interior in care simti, in sfarsit, ca poti respira.

 

Dar oricat de bine ne-am simti in noi insene, nu e de ajuns.

Pentru ca echilibrul nu inseamna mantuire. Nu inseamna dragoste. Nu inseamna comuniune. Este doar o fundatie. O temelie. Fara Harul lui Dumnezeu, linistea noastra ramane o stare fragila, care poate fi zdruncinata la primul strigat al copilului sau la o discutie mai tensionata cu sotul.

„Nu poate omul sa se mantuiasca singur, pentru ca mantuirea este dragoste, iar dragostea este in comuniune.” Parintele Rafail Noica

 

Am trait-o si eu. Momente in care simteam ca sunt „bine”, echilibrata, centrata. Dar cand copiii strigau „mama” pentru a o suta oara, simteam cum toata acea stare se clatina. De ce? Pentru ca daca echilibrul este doar neuro-fiziologic, chiar si cel drag poate deveni un „dusman” pentru starea mea de bine. 

 

Ma pot agata de liniste ca de o zona de confort si pot ajunge, fara sa-mi dau seama, sa lupt impotriva celorlalti pentru a o pastra.

Pe cand Harul… Harul este altceva.

Harul nu doar ma linisteste pe mine. El curge si in ceilalti, ii odihneste prin mine. Il pot simti asezandu-se peste copiii mei, peste sotul meu, peste intreaga casa. Nu mai lupt sa imi mentin o stare, ci devin vas care primeste si da mai departe.

„Duhul Sfant este pacea ce se revarsa din om asupra tuturor celor din jur.”
  Sfantul Serafim de Sarov

„Omul duhovnicesc este omul bland si smerit, care nu mai lupta sa-si impuna linistea, ci o raspandeste.”
  Parintele Sofronie Saharov

Cand echilibrul devine rugaciune si cand tehnicile pe care le folosesc (precum EFT) se aseaza in lumina credintei, atunci totul capata sens. Nu mai este vorba doar de starea mea. Ci de felul in care Harul lucreaza prin mine. In voce. In gest. In privire. In cuvantul bland care se naste acolo unde altadata izbucnea frustrarea.

Aceasta este diferenta intre a fi „in echilibru” si a fi in Har:

• Echilibrul e despre mine.

• Harul e despre Dumnezeu in mine si prin mine.

• Echilibrul ma ajuta sa ma adun.

• Harul ma face sa ma daruiesc fara sa ma pierd.

• Echilibrul se poate pierde la primul strigat.

• Harul ramane si lucreaza chiar si in mijlocul haosului.

„Omul nu are in sine izvorul pacii. Pacea este darul lui Dumnezeu.”
  Sfantul Isaac Sirul

Poate ca in lumea de azi este nevoie de echilibru. Si e bine sa il cautam. Eu insami il cultiv in mine si in femeile cu care lucrez, prin EFT, prin respiratie constienta, prin asezare. Dar stiu ca nu acolo ma opresc. Pentru ca adevarata odihna vine din Har.

Acea liniste care nu doar ma linisteste pe mine, ci si pe celalalt.

Acea pace care nu doar ma tine in echilibru, ci ma face loc de intalnire cu Dumnezeu si cu aproapele.

Simt si ma intorc – program de transformare a emotiilor in rugaciune

 

Program de 7 zile pentru femei si mame care poarta prea mult si nu mai stiu cum sa se aseze.

Poate ai simtit si tu...

– ca ai prea multe emotii si nu stii ce sa faci cu ele
– ca te rogi, dar cuvintele sunt goale si sufletul amortit
– ca iti vine sa plangi fara motiv... sau sa taci cu totul
– ca simti frica, furie, vinovatie, neputinta… dar nu ai cu cine sa le rostesti

Poate ai incercat sa le controlezi. Sau sa le ignori.
Dar poate e timpul sa le transformi.

Nu cu efort.
Nu cu presiune.
Ci cu blandete. Cu rugaciune. Cu adevar.

 

 

Ce este acest program?

„Simt si ma intorc” este un program de 7 zile, desfasurat pe WhatsApp, care te va ghida cu pasi simpli spre:

– recunoasterea si eliberarea emotiilor mari (frica, furie, vina, tristete, rusine, neputinta)
– transformarea lor in rugaciune vie, nu recitata
– regasirea linistii interioare, fara sa te indepartezi de Dumnezeu
– increderea ca nu esti singura si nu trebuie sa porti totul singura

Fiecare zi contine:
– un moment de introspectie
– un exercitiu EFT (tapotare blanda)
– o rugaciune scurta si sincera
– un spatiu pentru asezare si primire

Totul usor. Clar. Blajin. Fara presiune.

 

Detalii practice:

Unde: Pe WhatsApp
Durata: 7 zile consecutive
Cum:  Acces la grupul de sprijin + toate  materialele
Contributie: 100 lei

 Nu trebuie sa fii „pregatita”.
Trebuie doar sa vrei sa nu mai ramai blocata.
Sa spui cu sinceritate: Simt… si vreau sa ma intorc.

Scrie-mi in privat pentru inscriere.
Te astept cu inima deschisa.
Cu blandete, cu lumina, cu spatiu sigur pentru ceea ce esti acum.

 

 

 

Cand nu mai simti nimic: despre akedie, lipsa motivatiei si puterea rugaciunii

 

Exista o stare greu de pus in cuvinte.
Nu e depresie. Nu e oboseala obisnuita.
Este o goliciune interioara, in care nu mai stii de ce sa te ridici, de ce sa actionezi, de ce sa mai speri.

In vechile scrieri ale Parintilor pustiei, aceasta stare se numeste akedie.
Un soi de paralizie sufleteasca.
Un amestec de lene duhovniceasca, uscaciune, neliniste, dezinteres fata de tot ce ar trebui sa-ti aduca viata.

Este momentul in care nu te mai atingi nici de cartile care te inspirau,
nici de rugaciune, nici de propriile tale visuri.
Nimic nu pare ca are sens. Nimic nu te mai misca.

Este o stare periculoasa nu pentru ca doare…
ci pentru ca nu mai doare nimic.
Si din acea amorteala, multe mame isi pierd treptat dorinta de a merge inainte.

 

 

---

Akedia moderna – cum o recunoastem?

Astazi, akedia nu vine mereu sub forma „tristetei vietii duhovnicesti”, ci sub forma:

– lipsei de motivatie,
– amanarii constante,
– sentimentului ca „nimic nu mai are rost”,
– pierderea bucuriei in rugaciune si in viata de zi cu zi,
– a trai pe pilot automat, desi faci multe.

Pare ca faci tot ce trebuie, dar sufletul tau e pe margine.
Priveste. Tace. Si nu mai gaseste dorinta de a se implica.

---

Cum iesim de acolo?

🔸 Nu prin forta.
🔸 Nu prin planuri mari.
🔸 Ci prin miscari mici de intoarcere.
Prin gesturi simple, dar constante, care aduc lumina acolo unde s-a asezat ceata.

1. Recunoasterea starii, fara judecata

Nu esti mai putin credincioasa pentru ca ai ajuns aici.
Nu esti slaba. Esti om. Iar sufletul tau are nevoie de un pic de ajutor.

2. Rugaciune scurta si sincera

Nu te lupta cu rugaciuni lungi daca nu simti.
Spune doar atat, dar spune-o cu tot ce ai:

„Doamne… nu mai stiu ce sa fac. Dar vin la Tine asa cum sunt.”

 Doamne… nu simt nimic. Dar vreau sa raman langa Tine.

Nu am chef, nu am vlaga, nu am dorinta… dar am nevoie de Tine.

Doamne… pune Tu o rugaciune in inima mea, ca eu nu mai gasesc cuvintele.

Azi nu am nimic de oferit. Dar sunt aici. Lasa-ma sa stau langa Tine.

Nu vreau sa fug de Tine, chiar daca nu mai stiu cum sa ma apropii.

Doamne, nu Te mai simt… dar nu Te parasesc.

Mi-e greu sa cred azi. Dar daca Tu esti, ramai si pentru mine.

 

Aceasta e rugaciune. Adevarata. Asezata.

3. Misca trupul, misca energia

Tapotarea  e o metoda blanda care poate ajuta.
Nu pentru ca „vindeca tot”, ci pentru ca te scoate din amortire, si pregateste locul in care rugaciunea poate fi din nou simtita.

Spranceana: Ma simt blocata si lipsita de motivatie
Sub ochi: Nu stiu de ce nu pot sa mai simt nimic
Crestet: Dar aleg sa nu ma judec pentru asta
Piept: Si aleg sa ma intorc… pas cu pas

4. Mic angajament zilnic

Alege un lucru mic care sa fie expresia dorintei tale de intoarcere.
– O rugaciune de 2 minute.
– O binecuvantare pentru copil.
– 3 fraze scrise intr-un jurnal.
Asta este miscarea care incepe sa sparga zidul.

---

Si mai ales… nu te izola.

Akedia creste in singuratate.
Dar scade in relatie, in sinceritate, in lumina.
De aceea, e atat de important sa ramai aproape de comunitati vii, de mame ca tine, de oameni care inteleg.

Daca simti ca traiesti aceasta stare si nu mai stii cum sa iesi…
nu trebuie sa ai un plan mare.
Trebuie doar sa rostesti adevarul. Si sa te intorci cu un pas mic.

Simt. Si ma intorc.
Nu prin puterea mea. Ci prin vointa de a nu ramane blocata.
Si prin harul care vine atunci cand spui:
„Doamne, sunt aici. Asa cum sunt.”