Vinovatia nu e doar o emotie negativa. Este si o voce buna din noi.

In ultimii ani, in lumea dezvoltarii personale si a psihologiei moderne, vinovatia a fost asezata adesea pe lista “emotiilor negative” de care trebuie sa scapam rapid. Ni se spune sa o eliminam, sa ne eliberam de ea, sa nu ne simtim vinovate niciodata, mai ales in rolul de mama.

Si totusi... ce se intampla cand simti vinovatie dupa ce ai ridicat tonul la copilul tau? Sau cand nu ai fost atenta la nevoile lui sufletesti? Sau cand vezi ca timpul trece si tu te-ai lasat pe ultimul loc?

Acea vinovatie nu vine intotdeauna dintr-o rana sau o frica. Uneori, ea este o soapta buna. O voce a constiintei. Un semnal asezat acolo de Dumnezeu, ca sa ne intoarca spre ce este drept si curat.

Sfintii Parinti ne invata ca vinovatia, atunci cand izvoraste dintr-o constiinta treaza, este un dar.

“Constiinta este glasul lui Dumnezeu in sufletul omului.” spune Sfantul Ioan Gura de Aur.

Acea vinovatie „buna” ne cheama la pocainta, la schimbare, la blandete. Ea nu ne zdrobeste, ci ne ridica. Ne arata unde am cazut si ne intinde mana. Este diferita de rusinea care spune “esti o mama rea” , vinovatia sanatoasa spune “ai gresit, dar poti repara”.

 

 

“Sa nu cazi in deznadejde cand ai gresit, ci sa te ridici cu nadejde in mila Domnului.” Sfantul Siluan Athonitul

Desigur, exista si vinovatii care nu vin de la Dumnezeu ,  acelea care ne apasa sufletul fara sens, care ne inchid in frica, care vin din perfectionism sau comparatie. Acestea trebuie eliberate, asezate in rugaciune, iertate si intelese. Ele nu ne aduc intoarcere, ci ne incarca de neputinta.

Dar cand simti acea durere care te face sa plangi in tacere dupa ce ai ranit un suflet drag, aceea e o durere care poate naste vindecare.

“Durerea pentru pacat este semnul ca Dumnezeu inca locuieste in inima ta.” Parintele Arsenie Boca

In loc sa fugim mereu de vinovatie, putem invata sa o privim cu discernamant. 

 

Sa ne intrebam: 

Aceasta vinovatie ma apropie de Dumnezeu sau ma indeparteaza?

Ma cheama la rugaciune, la iertare, la schimbare?

Sau ma afunda in rusine si autoacuzare?

Raspunsul sincer ne va arata ce fel de vinovatie purtam in suflet.

Ca mame, putem transforma aceasta emotie intr-o ocazie de intoarcere, de asezare, de rugaciune. O rugaciune simpla, dar vie:

„Doamne, imi pare rau. Ajuta-ma sa repar. Pune Tu dragoste acolo unde eu am fost rece. Fa din greseala mea o intoarcere spre Tine.”

Asta este adevarata lucrare interioara: sa nu ne temem de vinovatie, ci sa o discernem, sa o asezam in fata lui Dumnezeu si sa lasam Lumina Lui sa o transforme.

Furia , focul care poate vindeca… sau poate rani

 

Toate emotiile au fost puse de Dumnezeu in noi.
Nu ca sa ne stapaneasca.
Ci ca sa ne vorbeasca.

Furia este una dintre ele.
Si desi am invatat sa o consideram „rea”, „rusinoasa” sau „necrestina”, Sfintii Parinti ne arata ca nu emotia este pacatul, ci ceea ce facem cu ea.

„Mânia este o putere pe care Dumnezeu a sădit-o în noi pentru a lupta cu păcatul.”

 Sfântul Maxim Mărturisitorul

Am primit furia nu pentru a ne razboi cu aproapele, ci pentru a ne trezi.
Pentru a ne aprinde in lupta cea buna.
Pentru a iesi din indiferenta si a ne ridica din pasivitate.

---

 Furia are doua cai

1. Furia care devine energie pentru viata

 
Aceasta este furia curata, indreptata impotriva nedreptatii, impotriva pacatului, impotriva lenii duhovnicesti.
Este emotia care ne spune: „Aici s-a trecut o limita.”
Este strigatul launtric care ne cere sa ne asezam, sa spunem adevarul, sa ne intoarcem la noi si la Dumnezeu.

„Mânia este folositoare când este împotriva păcatului şi vătămătoare când este împotriva aproapelui.”

 Sfântul Ioan Scărarul

Cand o mama simte furie pentru ca nu mai poate duce totul singura… e un semn.
Cand o femeie simte furie pentru ca e tratata cu lipsa de respect… e un semn.
Furia buna este un foc care cere sa fie luminat, nu stins.

---

2. Furia care devine pacat

 
Aceasta este furia care nu mai cauta adevarul, ci razbunarea.
Furia care nu mai cere asezare, ci varsare.
Furia care iese neasezata si rastoarna tot in cale: relatii, cuvinte, copii, sot, sine.

„Nu te învinge pe tine cel ce te insultă, ci mânia ta.”

 Sfântul Ioan Gură de Aur

Cand nu ne mai putem opri. Cand folosim furia ca arma. Cand o lasam sa raneasca si apoi o acoperim cu vina…
atunci furia si-a pierdut rostul curat si s-a transformat in durere raspandita.

 

---

Furia este un foc.
Si ca orice foc – poate lumina sau poate arde.

5 semne ca ai crescut, dar te-ai indepartat de Dumnezeu

 

Uneori, cresterea noastra personala poate arata bine pe dinafara…
Dar daca ne uitam atent, observam ca sufletul s-a asezat mai departe de Izvor.

Cresterea fara radacina devine fragila.
Si oricat am incerca sa ne tinem in echilibru… ceva tot lipseste.

 

---

1. Ai devenit mai constienta… dar te rogi mai putin

Te cunosti mai bine. Identifici trigerii, emotia, gandul.
Dar cand a fost ultima oara cand ti-ai pus capul in maini si ai spus:
„Doamne, nu mai stiu, dar vin la Tine…”?

 

---

2. Iti gestionezi bine emotiile… dar nu le mai predai

Stii sa respiri, sa tapotezi, sa-ti spui afirmatii.
Dar ai uitat ca eliberarea reala vine cand spui: „Iti dau Tie, Doamne, ce nu pot duce singura.”

 

---

3. Ai invatat sa spui NU… dar ti-ai inchis inima

Ti-ai pus limite. Ai invatat sa te protejezi.
Dar ai inceput sa te izolezi.
Harul nu construieste ziduri, ci aseaza granite cu iubire.

 

---

4. Esti mai organizata… dar mai goala in suflet

Ai to-do list, obiective, rutina.
Dar nu mai ai timp pentru tacere.
Nimic nu hraneste sufletul ca 5 minute de liniste cu Dumnezeu.

 

---

5. Vorbesti frumos despre viata… dar nu mai simti bucurie in rugaciune

Ai cuvinte, claritate, viziune.
Dar rugaciunea a devenit o obligatie sau… a disparut.
Cand rugaciunea dispare, incepe oboseala fara rost.

 

 

---

Daca te regasesti… nu te judeca.
Doar intoarce-te.

Nu trebuie sa renunti la tot ce ai invatat.
Doar sa Il lasi pe Dumnezeu sa fie din nou in centru.

Pot sa cresc si sa ma dezvolt… dar fara sa ma rup de Dumnezeu?

 

Traim intr-o lume care ne spune sa evoluam, sa ne vindecam, sa ne reinventam.
Sa devenim „cea mai buna versiune a noastra”.
Sa ne depasim blocajele.
Sa ne construim viata visata.

Si multe dintre aceste indemnuri par bune. Si sunt.

Dar ce se intampla cand, in toata alergarea asta…
ne trezim mai organizate, mai performante… dar mai goale?

Ce se intampla cand nu mai stim sa ne rugam?
Cand nu mai avem timp sa stam in liniste?
Cand Dumnezeu ramane in coltul sufletului, iar in centru e doar: obiectiv, strategie, mindset, eu, eu, eu...

 

Am auzit femei spunand:

Ma simt tot mai confuza intre dorinta de a ma vindeca si frica de a-L pierde pe Dumnezeu.
Am citit atatea carti de dezvoltare personala… dar ceva in mine a ramas nelinistit.
Parca ma bazez doar pe mine. Si cand nu reusesc... ma prabusesc.

 

 

 

 

Da, poti sa cresti.

Da, poti sa lucrezi cu tine.

Dar nu e nevoie sa te rupi de Dumnezeu ca sa faci asta.
Nu trebuie sa alegi intre rugaciune si introspectie.
Intre echilibru si credinta.
Intre blandete fata de tine si intoarcere catre El.

 

Poti sa iti reglezi emotiile prin EFT – si apoi sa le predai in rugaciune.

Poti sa te cunosti mai bine – si totusi sa-L lasi pe Dumnezeu sa te defineasca.

Poti sa iti pui limite – dar fara sa Il scoti pe Dumnezeu din ecuatie.
Poti sa vrei liniste – dar nu o liniste care te separa, ci una care te aseaza si te deschide catre ceilalti.

Har si echilibru.

 

Traim intr-o vreme in care se cauta tot mai mult echilibrul interior. Exista o avalansa de tehnici care promit sa aduca liniste, armonie intre corp, minte si emotii. Si e un lucru bun. 

 

Este un inceput.

Lucrez cu femei care simt ca nu se mai regasesc, care poarta in ele furie, vinovatie, epuizare. 

Prin EFT (tehnici de eliberare emotionala ), le ajut sa isi regleze sistemul nervos, sa se intoarca la respiratie, la corp, la simtire. E o metoda blanda si profunda, care reduce stresul si tensiunea, chiar si la nivel chimic si fiziologic – pentru ca regleaza cortizolul, calmeaza amigdala, si creeaza acel spatiu interior in care simti, in sfarsit, ca poti respira.

 

Dar oricat de bine ne-am simti in noi insene, nu e de ajuns.

Pentru ca echilibrul nu inseamna mantuire. Nu inseamna dragoste. Nu inseamna comuniune. Este doar o fundatie. O temelie. Fara Harul lui Dumnezeu, linistea noastra ramane o stare fragila, care poate fi zdruncinata la primul strigat al copilului sau la o discutie mai tensionata cu sotul.

„Nu poate omul sa se mantuiasca singur, pentru ca mantuirea este dragoste, iar dragostea este in comuniune.” Parintele Rafail Noica

 

Am trait-o si eu. Momente in care simteam ca sunt „bine”, echilibrata, centrata. Dar cand copiii strigau „mama” pentru a o suta oara, simteam cum toata acea stare se clatina. De ce? Pentru ca daca echilibrul este doar neuro-fiziologic, chiar si cel drag poate deveni un „dusman” pentru starea mea de bine. 

 

Ma pot agata de liniste ca de o zona de confort si pot ajunge, fara sa-mi dau seama, sa lupt impotriva celorlalti pentru a o pastra.

Pe cand Harul… Harul este altceva.

Harul nu doar ma linisteste pe mine. El curge si in ceilalti, ii odihneste prin mine. Il pot simti asezandu-se peste copiii mei, peste sotul meu, peste intreaga casa. Nu mai lupt sa imi mentin o stare, ci devin vas care primeste si da mai departe.

„Duhul Sfant este pacea ce se revarsa din om asupra tuturor celor din jur.”
  Sfantul Serafim de Sarov

„Omul duhovnicesc este omul bland si smerit, care nu mai lupta sa-si impuna linistea, ci o raspandeste.”
  Parintele Sofronie Saharov

Cand echilibrul devine rugaciune si cand tehnicile pe care le folosesc (precum EFT) se aseaza in lumina credintei, atunci totul capata sens. Nu mai este vorba doar de starea mea. Ci de felul in care Harul lucreaza prin mine. In voce. In gest. In privire. In cuvantul bland care se naste acolo unde altadata izbucnea frustrarea.

Aceasta este diferenta intre a fi „in echilibru” si a fi in Har:

• Echilibrul e despre mine.

• Harul e despre Dumnezeu in mine si prin mine.

• Echilibrul ma ajuta sa ma adun.

• Harul ma face sa ma daruiesc fara sa ma pierd.

• Echilibrul se poate pierde la primul strigat.

• Harul ramane si lucreaza chiar si in mijlocul haosului.

„Omul nu are in sine izvorul pacii. Pacea este darul lui Dumnezeu.”
  Sfantul Isaac Sirul

Poate ca in lumea de azi este nevoie de echilibru. Si e bine sa il cautam. Eu insami il cultiv in mine si in femeile cu care lucrez, prin EFT, prin respiratie constienta, prin asezare. Dar stiu ca nu acolo ma opresc. Pentru ca adevarata odihna vine din Har.

Acea liniste care nu doar ma linisteste pe mine, ci si pe celalalt.

Acea pace care nu doar ma tine in echilibru, ci ma face loc de intalnire cu Dumnezeu si cu aproapele.

Simt si ma intorc – program de transformare a emotiilor in rugaciune

 

Program de 7 zile pentru femei si mame care poarta prea mult si nu mai stiu cum sa se aseze.

Poate ai simtit si tu...

– ca ai prea multe emotii si nu stii ce sa faci cu ele
– ca te rogi, dar cuvintele sunt goale si sufletul amortit
– ca iti vine sa plangi fara motiv... sau sa taci cu totul
– ca simti frica, furie, vinovatie, neputinta… dar nu ai cu cine sa le rostesti

Poate ai incercat sa le controlezi. Sau sa le ignori.
Dar poate e timpul sa le transformi.

Nu cu efort.
Nu cu presiune.
Ci cu blandete. Cu rugaciune. Cu adevar.

 

 

Ce este acest program?

„Simt si ma intorc” este un program de 7 zile, desfasurat pe WhatsApp, care te va ghida cu pasi simpli spre:

– recunoasterea si eliberarea emotiilor mari (frica, furie, vina, tristete, rusine, neputinta)
– transformarea lor in rugaciune vie, nu recitata
– regasirea linistii interioare, fara sa te indepartezi de Dumnezeu
– increderea ca nu esti singura si nu trebuie sa porti totul singura

Fiecare zi contine:
– un moment de introspectie
– un exercitiu EFT (tapotare blanda)
– o rugaciune scurta si sincera
– un spatiu pentru asezare si primire

Totul usor. Clar. Blajin. Fara presiune.

 

Detalii practice:

Unde: Pe WhatsApp
Durata: 7 zile consecutive
Cum:  Acces la grupul de sprijin + toate  materialele
Contributie: 100 lei

 Nu trebuie sa fii „pregatita”.
Trebuie doar sa vrei sa nu mai ramai blocata.
Sa spui cu sinceritate: Simt… si vreau sa ma intorc.

Scrie-mi in privat pentru inscriere.
Te astept cu inima deschisa.
Cu blandete, cu lumina, cu spatiu sigur pentru ceea ce esti acum.

 

 

 

Cand nu mai simti nimic: despre akedie, lipsa motivatiei si puterea rugaciunii

 

Exista o stare greu de pus in cuvinte.
Nu e depresie. Nu e oboseala obisnuita.
Este o goliciune interioara, in care nu mai stii de ce sa te ridici, de ce sa actionezi, de ce sa mai speri.

In vechile scrieri ale Parintilor pustiei, aceasta stare se numeste akedie.
Un soi de paralizie sufleteasca.
Un amestec de lene duhovniceasca, uscaciune, neliniste, dezinteres fata de tot ce ar trebui sa-ti aduca viata.

Este momentul in care nu te mai atingi nici de cartile care te inspirau,
nici de rugaciune, nici de propriile tale visuri.
Nimic nu pare ca are sens. Nimic nu te mai misca.

Este o stare periculoasa nu pentru ca doare…
ci pentru ca nu mai doare nimic.
Si din acea amorteala, multe mame isi pierd treptat dorinta de a merge inainte.

 

 

---

Akedia moderna – cum o recunoastem?

Astazi, akedia nu vine mereu sub forma „tristetei vietii duhovnicesti”, ci sub forma:

– lipsei de motivatie,
– amanarii constante,
– sentimentului ca „nimic nu mai are rost”,
– pierderea bucuriei in rugaciune si in viata de zi cu zi,
– a trai pe pilot automat, desi faci multe.

Pare ca faci tot ce trebuie, dar sufletul tau e pe margine.
Priveste. Tace. Si nu mai gaseste dorinta de a se implica.

---

Cum iesim de acolo?

🔸 Nu prin forta.
🔸 Nu prin planuri mari.
🔸 Ci prin miscari mici de intoarcere.
Prin gesturi simple, dar constante, care aduc lumina acolo unde s-a asezat ceata.

1. Recunoasterea starii, fara judecata

Nu esti mai putin credincioasa pentru ca ai ajuns aici.
Nu esti slaba. Esti om. Iar sufletul tau are nevoie de un pic de ajutor.

2. Rugaciune scurta si sincera

Nu te lupta cu rugaciuni lungi daca nu simti.
Spune doar atat, dar spune-o cu tot ce ai:

„Doamne… nu mai stiu ce sa fac. Dar vin la Tine asa cum sunt.”

 Doamne… nu simt nimic. Dar vreau sa raman langa Tine.

Nu am chef, nu am vlaga, nu am dorinta… dar am nevoie de Tine.

Doamne… pune Tu o rugaciune in inima mea, ca eu nu mai gasesc cuvintele.

Azi nu am nimic de oferit. Dar sunt aici. Lasa-ma sa stau langa Tine.

Nu vreau sa fug de Tine, chiar daca nu mai stiu cum sa ma apropii.

Doamne, nu Te mai simt… dar nu Te parasesc.

Mi-e greu sa cred azi. Dar daca Tu esti, ramai si pentru mine.

 

Aceasta e rugaciune. Adevarata. Asezata.

3. Misca trupul, misca energia

Tapotarea  e o metoda blanda care poate ajuta.
Nu pentru ca „vindeca tot”, ci pentru ca te scoate din amortire, si pregateste locul in care rugaciunea poate fi din nou simtita.

Spranceana: Ma simt blocata si lipsita de motivatie
Sub ochi: Nu stiu de ce nu pot sa mai simt nimic
Crestet: Dar aleg sa nu ma judec pentru asta
Piept: Si aleg sa ma intorc… pas cu pas

4. Mic angajament zilnic

Alege un lucru mic care sa fie expresia dorintei tale de intoarcere.
– O rugaciune de 2 minute.
– O binecuvantare pentru copil.
– 3 fraze scrise intr-un jurnal.
Asta este miscarea care incepe sa sparga zidul.

---

Si mai ales… nu te izola.

Akedia creste in singuratate.
Dar scade in relatie, in sinceritate, in lumina.
De aceea, e atat de important sa ramai aproape de comunitati vii, de mame ca tine, de oameni care inteleg.

Daca simti ca traiesti aceasta stare si nu mai stii cum sa iesi…
nu trebuie sa ai un plan mare.
Trebuie doar sa rostesti adevarul. Si sa te intorci cu un pas mic.

Simt. Si ma intorc.
Nu prin puterea mea. Ci prin vointa de a nu ramane blocata.
Si prin harul care vine atunci cand spui:
„Doamne, sunt aici. Asa cum sunt.”