Pentru creştinul ortodox păcatul este mai mult decât încălcarea unei legi, iar iertarea este mai mult decât amnistia lui Dumnezeu pentru încălcarea legii. Am descoperit că Ortodoxia concepe păcatul ca fiind negarea iubirii însăşi. Păcatul înseamnă a întoarce spatele Lui Dumnezeu. Este o boală, în principal spirituală, care s-a răspândit în trupul nostru. Aşadar, pentru noi, păcatul este mai mult decât „a rata ţinta” , sau o deficienţă morală, sau eşecul de a trăi la nivelul unui oarecare cod de purtare străin nouă. Păcatul este eşecul de a înţelege că viaţa este iubire şi comuniune – eşecul de a fi integru, sănătos, complet. Este respingerea comuniuniii personale cu Dumnezeu. Păcatul ne limitează pe noi înşine, ne izolează pentru a trăi vieţi autonome, independente şi autosuficiente. Într-un anumit sens, păcatul este iubire de sine obsesivă. Pentru creştinul ortodox, autonomia absolută a individului este păcat; într-adevăr, „păcatul originar”. Ofensa noastră adusă Lui Dumnezeu nu constă în faptul că i-am fi „ofensat onoarea”, ci că am întors spatele însăşi vieţii. Păcatul este negarea chipului lui Dumnezeu în om şi a lui Dumnezeu însuşi. Păcatul este distrugător prin sine. Dumnezeu urăşte păcatul nu fiindcă păcatul ar avea vreo putere asupra Lui, ci din cauza a ceea ce păcatul ne face nouă.
În teologia neortodoxă, păcatul, dreptatea, raiul şi iadul nu sunt legate de fiinţa noastră în sine. Conform concepţiei apusene, păcatul este o pată în dosarul nostru pe care Sângele lui Iisus o poate şterge. Dreptatea este văzută ca un credit pe care Dumnezeu îl pune în contul nostru sau care în viaţa viitoare este garanţia unor mai răsplăţi şi cununi. Spre deosebire de această concepţie, Ortodoxia vede păcatul ca o stare a fiinţei în care noi ne îndepărtăm de Dumnezeu la un nivel profund şi ne opunem iubirii Lui. Aşadar, când Dumnezeu ne iartă, acest act este înţeles ca fiind mai mult decât un act de iertare a fărădelegilor sau a unor anumite acţiuni imorale. Pentru noi, a fi iertat înseamnă a fi îmbrăţişat de iubirea lui Dumnezeu şi a fi adus într-o stare de unire mai profundă (fără amestecare) şi de comuniune cu El. A fi iertat de Dumnezeu înseamnă a fi curăţit, purificat, iluminat şi, în cele din urmă, a fi transfigurat organic în miezul fiinţei noastre. Iertarea este terapeutică şi include procesul de vindecare şi de îndepărtare a păcatului din vieţile noastre.
Un exemplu: dacă inima noastră spirituală putrezeşte, atunci emană un miros respingător, fetid şi respingător atât pentru Dumnezeu cât şi pentru om. A considera că iertarea păcatelor este un decret legal prin care statutul nostru devine „acceptabil” pentru Dumnezeu, înseamnă a turna parfum peste inima stricată şi putrezită pentru a înlătura duhoarea. Pentru creştinul ortodox, iertarea păcatului nu este o schimbare produsă în statutul nostru legal care are legătură cu viaţa exterioară, ci o schimbare care se produce chiar în miezul condiţiei şi stării inimii noastre, fiinţei noastre. Iertarea păcatului înseamnă îndepărtarea efectivă a păcatului, ceea ce include efortul şi participarea noastră. Ea înlocuieşte sau vindecă inima noastră îndepărtând duhoarea. Iertarea păcatului are legătură nu doar cu mirosul, ci cu cauza lui, operând la nivel organic.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu