„Cate unii mai aprinsi la minte, fie de la fire, fie de la boli,
neavand cercarea dreptei socoteli, scancesc in inima lor dupa daruri mai
presus de fire, imbulziti nu de vreo virtute, ci de iubirea de sine.
Avand
acestia iubire fara minte pe care vor sa o cinsteasca cu daruri mai
presus de fire, Dumnezeu ingaduie duhului rau sa-i amageasca desavarsit
ca pe unii ce indraznesc sa se apropie de Dumnezeu, necurati la inima.
De aceea, pentru indrazneala, ii da pe seama vicleanului sa-i pedepseasca. Astfel, cand atarna de la Dumnezeu o atare pedeapsa pentru oarecare, il cerceteaza Satana luand chipul mincinos al lui Hristos, si, graindu-i cu mare blandete, ii tranteste o lauda, cu care-l castiga fulgerator si poate pentru totdeauna, ca pe unul ce, pe calea cea stramta si cu chinuri ce duce la Imparatie, umbla dupa «placeri duhovnicesti». Iata-l cu momeala pe gat. De-acu, dupa oarecare scoala a ratacirii, cand increderea ii va fi castigata desavarsit si-i va fi intarita, prin potriviri de semne prevestite ajunge increzut in sine si in hristosul lui, incat si moarte de om e in stare sa faca, intemeindu-se pe Scriptura.
Iata cum «puiul de drac» al iubirii de
sine, facandu-se barbat si ajutat prin vedenii mincinoase de tatal sau,
tatal minciunii, stramba mintea bietului om, incat i se va parea pacatul
virtute dumnezeiasca. Ba inca, omorand pe cei ce nu cred ca el, i se va
parea ca face slujba lui «Dumnezeu» (dumnezeul care l-a inselat pe el).
Cand
stai de vorba cu cate unul din acestia, te uimeste convingerea si
siguranta lui, uneori si legatura cu judecata a cuvintelor lui, si nu
poti prinde repede ca stai de vorba cu un inselat si un sarit din minte.
Asta, pana nu-i afli prima spartura a mintii, de la care apoi toate
mestesugirile vicleanului trebuie sa-si dea arama pe fata. Trebuie sa-i
prinzi momeala pe care a inghitit-o si care, de cele mai adesea, e
caderea la laude, cu care tatal minciunii si-a mangaiat pruncul iubirii
de sine, pe care l-a clocit cu atata osardie cel amagit de minte.
Si
nu e mare mirarea, caci zice un filosof: e destul sa primesti in minte o
singura prejudecata, ca apoi sa nu fie prapastenie, la care sa nu
ajungi in chipul cel mai logic cu putinta. De aceea Biserica insira
printre pacatele mintii si prejudecatile.”
Părintele Arsenie Boca – „Cararea Imparatiei”, Cap. IV – Razboiul nevazut, Editura Charisma, Deva, 2006, pp 183-184.
Comentarii
Trimiteți un comentariu