Planul meu si planul lui Dumnezeu - intre voia proprie si voia cea care mantuieste

 

De multe ori ne construim viata ca pe un proiect personal. Facem planuri, stabilim directii, ne imaginam cum „ar trebui” sa fie lucrurile. Ne dorim siguranta, control, rezultate clare. Si totusi, aproape fiecare om ajunge, mai devreme sau mai tarziu, in acel punct de ruptura in care planul sau nu mai functioneaza.

 

Acolo incepe intrebarea dureroasa, dar mantuitoare:
Este acesta planul meu sau planul lui Dumnezeu?

 

Sfintii Parinti au vorbit mult despre aceasta tensiune dintre voia proprie si voia lui Dumnezeu. Nu ca despre o lupta abstracta, ci ca despre o realitate concreta a vietii de zi cu zi.

Sfantul Isaac Sirul spune ca radacina nelinistii omului este atasarea de voia proprie. Atata timp cat omul insista sa traiasca dupa propriul plan, chiar daca acesta pare bun, logic sau moral, in interior ramane framantare. Nu pentru ca planul ar fi neaparat gresit, ci pentru ca nu este asezat in ascultare.

Voia proprie nu este pacat in sine. Devine periculoasa atunci cand este separata de Dumnezeu.

 

 

Sfantul Siluan Athonitul spune limpede:
„Unde este voia proprie, acolo nu este Duhul Sfant.”

Planul lui Dumnezeu nu se impune cu forta. El nu anuleaza libertatea omului, ci asteapta consimtamantul inimii. De aceea, de multe ori, Dumnezeu „ingaduie” ca planurile noastre sa se clatine, sa se destrame sau sa oboseasca. Nu ca sa ne pedepseasca, ci ca sa ne aseze.

 

Sfantul Paisie Aghioritul spunea ca Dumnezeu lucreaza cel mai adanc in om atunci cand acesta ajunge la capatul puterilor sale. Cand nu mai stie ce sa faca. Cand nu mai are solutii. Cand planul personal se prabuseste. Atunci incepe lucrarea fina, nevazuta, a harului.

Planul lui Dumnezeu nu este intotdeauna comod, nu este mereu logic. Rareori este grabit. Dar este intotdeauna mantuitor.

 

Dumnezeu nu ne promite o viata fara durere, ci o viata cu sens.

Sfantul Ioan Gura de Aur spune ca Dumnezeu nu ne descopera tot drumul, pentru ca daca l-am vedea, ne-am speria si am fugi. Ne descopera doar pasul urmator. Atat cat putem duce.

 

 

Aici apare adevarata credinta: nu in a cere lui Dumnezeu sa binecuvanteze planul nostru, ci in a avea curajul sa spunem:

„Doamne, daca planul meu nu este de la Tine, destrama-l. Si daca planul Tau este altul decat imi imaginez, da-mi inima sa il primesc.”

 

Aceasta este cea mai grea rugaciune. Pentru ca nu cere ceva anume, ci cere transformare, renuntare. Cere incredere.

Sfantul Teofan Zavoratul spune ca linistea inimii este semnul ca omul merge pe calea lui Dumnezeu. Nu absenta problemelor, ci o pace adanca, chiar in mijlocul necunoscutului.

 

 

Cand planul meu se supune planului lui Dumnezeu, viata nu devine mai simpla, dar devine mai asezata. Frica se transforma in incredere. Controlul in predare. Graba in rabdare.

Planul lui Dumnezeu nu incepe niciodata din exterior. El incepe din inima. Din acel loc unde omul spune, poate cu lacrimi, poate cu rezistenta:
„Faci Tu, Doamne. Eu nu mai stiu.”

 

 

Si exact acolo, unde omul nu mai stie, Dumnezeu incepe sa lucreze.