„Pe noi înșine și unii pe alții”

 

„Eu sunt vița, voi sunteți mlădițele…” (Ioan 15, 5).
Aceste cuvinte ale Mântuitorului nu sunt o metaforă frumoasă, ci un adevăr de viață. Acestea  ne spun limpede că existența noastră nu este autonomă și nici separată de Dumnezeu. Viața curge, rodește și se împlinește doar în măsura în care rămânem uniți cu Hristos.

În cadrul Sfintei Liturghii, Biserica ne așază înainte un îndemn care concentrează întreaga viață creștină:
„Pe noi înșine și unii pe alții și toată viața noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm.”

 

 
Nu este o formulă simbolică, ci o chemare la dăruire totală, trăită zi de zi, mai ales în spațiul cel mai apropiat nouă: familia.

Viața dar primit, nu proprietate personală. 

Viața este un dar primit de la Dumnezeu, menit să crească și să se înfrumusețeze până la asemănarea cu El. Nu suntem chemați să facem din viață o tragedie sau o comedie, nici să o consumăm superficial, ci să o transformăm în lucrare, în strădanie lăuntrică, în drum spre Hristos.

Viața creștină nu este un decor spiritual, ci un proces viu în care „viața lui Iisus se arată în trupul nostru cel muritor”. Această lucrare începe din Taina Botezului și se continuă în fiecare alegere zilnică.

 

„Pe noi înșine” -  începutul dăruirii

A ne dărui pe noi înșine lui Hristos înseamnă să-I oferim nu doar cuvintele, ci gândurile, emoțiile, reacțiile, limitele și neputințele noastre. În viața de familie, această dăruire se vede în lucruri mărunte: în felul în care răspundem când suntem obosiți, în capacitatea de a ne opri din judecată, în curajul de a cere iertare.

Dăruirea de sine nu este pierdere, ci începutul libertății. Este alegerea de a lăsa viața lui Hristos să se așeze în viața noastră.

 

„Și unii pe alții” - iubirea care poartă și mijlocește

Mitropolitul Bartolomeu Anania ne arată că acest îndemn depășește logica obișnuită: nu ne dăm doar pe noi înșine lui Hristos, ci îi dăm și pe ceilalți. Prin iubire, cel de lângă noi devine parte din propria noastră ființă.

În familie, aceasta înseamnă să-i purtăm pe ceilalți în rugăciune, să-i încredințăm lui Dumnezeu chiar și atunci când nu îi putem înțelege sau schimba. A-i dărui lui Hristos nu înseamnă a-i controla, ci a-i elibera din mâinile noastre și a-i așeza în grija Lui.

 

„Și toată viața noastră” - credința trăită, nu fragmentată

Hristos nu cere doar momentele „religioase” ale vieții noastre, ci întreaga noastră existență: bucuriile și necazurile, reușitele și căderile, sănătatea și boala, liniștea și frământarea. Viața de familie devine astfel locul principal al sfințirii noastre, nu un obstacol în calea ei.

Creștinismul nu înseamnă excese sau perfecțiune forțată, ci o viață cumpătată, trăită cu discernământ, în care fiecare gest poate deveni rugăciune.

 

Familia = locul rămânerii în Hristos

„Cel ce rămâne în Mine și Eu în el, acela aduce roadă multă.”

Familia care rămâne unită în Hristos nu este lipsită de încercări, dar este hrănită dintr-un izvor viu. Din această rămânere se naște puterea de a merge mai departe, de a iubi chiar și atunci când este greu.

De aceea, răspunsul Bisericii la acest îndemn este scurt și deplin:

-  Ție, Doamne.

În acest răspuns se află întreaga noastră viață  și viața celor pe care îi iubim,  așezată cu încredere în mâinile lui Dumnezeu.