𝐒𝐢𝐬𝐭𝐞𝐦𝐮𝐥 𝐧𝐞𝐫𝐯𝐨𝐬 𝐚 𝐝𝐞𝐯𝐞𝐧𝐢𝐭 𝐧𝐨𝐮𝐥 𝐝𝐮𝐦𝐧𝐞𝐳𝐞𝐮?

 

In ultimii ani, am asistat la o adevarata revolutie in lumea parentingului.

Carti precum „Creierul copilului tau” (Daniel J. Siegel si Tina Payne Bryson), „The Whole-Brain Child”, „Emotional Agility” (Susan David) sau „Brain-Body Parenting” (Mona Delahooke) au adus o intelegere profunda asupra felului in care functioneaza sistemul nervos al copilului.

Am invatat despre amigdala, cortexul prefrontal, co-reglare si despre importanta conectarii emotionale inainte de corectie.

Aceste descoperiri au fost o binecuvantare pentru multi parinti:
am inceput sa vedem dincolo de comportamente, sa ne apropiem cu empatie, sa intelegem ca un copil care „se poarta rau” este de fapt un copil care sufera.

 

Dar undeva pe drum, am inceput sa ne ratacim.

Fascinati de stiinta, am inceput sa o inlocuim pe cea mai inalta cunoastere,  cea duhovniceasca.
Am pus neurostiinta in locul teologiei.

Am inceput sa credem ca mantuirea se afla in reglarea sistemului nervos, nu in intoarcerea inimii catre Hristos.

 

 

 

 

𝐂𝐚𝐧𝐝 𝐬𝐭𝐢𝐢𝐧𝐭𝐚 𝐝𝐞𝐯𝐢𝐧𝐞 𝐢𝐝𝐨𝐥

Neurostiinta relationala vorbeste astazi despre co-reglare, siguranta emotionala si vindecarea prin conectare.

Toate sunt valoroase ,  dar rupte de radacina duhovniceasca, devin idol.

Astazi, multi parinti ajung sa creada ca:

• copilul nu se poate linisti fara ajutorul adultului,

• ca „reglarea” este scopul suprem,

• ca totul se rezuma la hormoni si la chimie cerebrala.

   

Dar Biserica ne invata altceva: omul nu este doar trup si psihic, ci trup, suflet si duh.

Ceea ce psihologia numeste „sistem nervos” este doar o parte din firea noastra cazuta, care are nevoie de har pentru a se tamadui.

Sfantul Paisie Aghioritul spunea:

„Psihologia ajuta omul sa-si cunoasca problemele, dar nu-l poate vindeca. Harul lui Dumnezeu este cel care vindeca.”

Si Parintele Rafail Noica adauga:

„Noi nu suntem chemati sa ne ‘calmam’, ci sa ne mantuim.”

Aceasta este diferenta fundamentala.

Neurostiinta ne poate invata cum sa respiram, dar nu ne poate invata cum sa ne rugam.
Poate sa ne spuna ce se intampla in creier cand iubim, dar nu poate sa ne spuna cum sa iubim.

 

𝐂𝐚𝐧𝐝 𝐜𝐨𝐩𝐢𝐥𝐮𝐥 𝐩𝐥𝐚𝐧𝐠𝐞...

Daniel Siegel ne invata: „Conecteaza-te inainte sa corectezi.”
Este un principiu bun  dar, daca il luam izolat, riscam sa-l transformam intr-o tehnica emotionala lipsita de duh.

Cand copilul plange, parintele modern se intreaba:
„Cum il pot co-regla?”

Parintele crestin se intreaba:
„Cum pot ramane in pace si iubire, pentru ca prin mine sa se odihneasca si el?”

E o diferenta subtila, dar esentiala.
Primul cauta controlul emotional.
Al doilea cauta harul.

Sfantul Porfirie spunea:

„Cand mama se roaga, copilul simte pacea chiar daca e departe de ea. Harul lucreaza mai adanc decat toate metodele lumii.”

 

𝐂𝐚𝐥𝐦𝐮𝐥 𝐟𝐚𝐫𝐚 𝐇𝐫𝐢𝐬𝐭𝐨𝐬 𝐞𝐬𝐭𝐞 𝐝𝐨𝐚𝐫 𝐭𝐚𝐜𝐞𝐫𝐞.

Astazi ni se spune sa ne „reglam sistemul nervos” prin respiratie, miscare, auto-compasiune.
Toate acestea sunt bune si folositoare ,  dar doar daca nu se opresc acolo.
Pentru ca linistea fara Hristos nu este pace.
Este doar o liniste omeneasca, care se destrama la prima furtuna.

Pacea adevarata vine cand omul isi preda intreaga fiinta lui Dumnezeu, cand emotiile nu mai sunt doar „semnale biologice”, ci cai de intoarcere spre inima.

 

𝐍𝐞𝐮𝐫𝐨𝐬𝐭𝐢𝐢𝐧𝐭𝐚 𝐩𝐨a𝐭𝐞 𝐬𝐚 𝐟𝐢𝐞 𝐬𝐥𝐮𝐣𝐢𝐭𝐨𝐚𝐫e, 𝐧𝐮 𝐬𝐭𝐚𝐩𝐚𝐧𝐚.

Da, e bine sa intelegem sistemul nervos.
E bine sa stim cum functioneaza mintea copilului, sa fim blanzi, prezenti, empatici.
Dar sa nu uitam ca toate acestea sunt uneltele,  nu scopul.

Scopul nu este sa avem un copil „reglat”, ci un copil cu inima curata.
Scopul nu este sa avem o mama calma, ci o mama cu duh bland si smerit.

Neurostiinta ne poate arata cum functioneaza frica.
Dar doar Hristos ne poate elibera de ea.

 

Putem invata de la Daniel Siegel empatia, de la Mona Delahooke compasiunea fata de copil,
de la Aletha Solter lacrimile vindecarii.

Dar trebuie sa ne intoarcem mereu la Sfantul Paisie, la Parintele Porfirie, la Parintele Sofronie, 
ca sa nu uitam ca pacea nu vine din sistemul nervos, ci din Duhul Sfant.

Asa cum spune Domnul:

 

„Pace va las voua, pacea Mea o dau voua; nu precum da lumea va dau Eu.” (Ioan 14, 27)