In intelegerea duhovniceasca a traditiei ortodoxe, mania nu este privita ca o simpla reactie emotionala negativa, care trebuie suprimata sau evitata cu orice pret. Dimpotriva, ea este o putere a sufletului, sadita de Dumnezeu in firea omului, cu un scop profund: acela de a lupta impotriva raului si de a pastra comuniunea cu Dumnezeu.
Aceasta perspectiva schimba radical modul in care ne raportam la manie. Nu mai vorbim despre ceva ce trebuie eliminat, ci despre o energie care trebuie inteasa, curatita si directionata corect.
Mania in starea ei fireasca , o arma a dreptatii
Sfintii Parinti vorbesc despre o forma sanatoasa a maniei, numita uneori „manie neprihanita”. Sfantul Diadoh al Foticeii o descrie ca fiind „o arma a dreptatii”, o putere data omului pentru a respinge raul si pentru a se opune ispitelor.
In acelasi duh, Sfantul Isihie Sinaitul foloseste imagini puternice, numind aceasta putere „platosa” si „arc”, sugerand atat rolul de protectie, cat si capacitatea de reactie activa impotriva atacurilor nevazute.
Sfantul Grigorie de Nyssa merge si mai departe si aseamana aceasta energie cu niste „caini de paza” asezati la portile sufletului, care nu lasa sa intre „furul vrajmas”. Este o imagine vie a vigilentei interioare, a unei constiinte treze care discerne si respinge raul.
De asemenea, Evagrie Ponticul afirma clar ca partea irascibila a sufletului este, prin natura ei, randuita sa lupte cu demonii, nu cu oamenii.
Inainte de cadere , o energie orientata corect
In starea de dinainte de cadere, omul avea aceasta putere lucratoare in mod curat. Adam si Eva nu erau lipsiti de ispite, dar aveau in ei capacitatea de a se impotrivi.
Mania, in sensul ei drept, era orientata exclusiv impotriva raului. Era o forma de vigilenta interioara, o energie treaza care il ajuta pe om sa respinga momelile si sa ramana statornic in ascultarea de Dumnezeu.
Daca aceasta putere ar fi fost folosita impotriva sarpelui, caderea nu ar fi avut loc.
Dupa cadere , denaturarea maniei
Problema nu este mania in sine, ci denaturarea ei.
Dupa cadere, aceasta putere a sufletului s-a intors impotriva omului si a aproapelui sau. In loc sa fie folosita pentru a respinge gandurile rele, ea a inceput sa fie revarsata in relatii, in cuvinte si in reactii necontrolate.
Astfel, omul:
- nu mai lupta cu raul dinlauntrul sau,
- ci lupta cu cel de langa el,
- nu mai respinge gandul,
- ci il hraneste si apoi il exprima prin manie.
Aceasta inversare este sursa multor rani, conflicte si dezbinari.
Lucrarea adevarata : reasezarea maniei
Vindecarea nu inseamna anularea acestei puteri. Nu inseamna sa devii lipsita de reactie sau sa iti pierzi intensitatea interioara.
Adevarata lucrare este reasezarea maniei in rostul ei firesc.
Aceasta presupune:
- sa recunosti energia maniei atunci cand apare,
- sa nu o versi asupra oamenilor,
- sa o intorci impotriva gandurilor care te indeparteaza de Dumnezeu,
- sa o folosesti ca forta de delimitare fata de ceea ce iti tulbura pacea.
Sfantul Nichita Stithatul subliniaza ca atunci cand mintea si dorinta sunt orientate spre Dumnezeu, mania devine o arma impotriva inselarii si a placerilor care indeparteaza sufletul de adevar.
Mania ca discernamant si fidelitate
In forma ei vindecata, mania devine:
- o putere de discernamant,
- o capacitate de a spune „nu” raului,
- un hotar viu intre tine si ceea ce iti tulbura sufletul,
- o forma de fidelitate fata de Dumnezeu.
Nu mai este o explozie emotionala, ci o lucrare constienta si directionata.
O forta care poate deveni arma sau rana
In fiecare om exista aceasta forta vie, pusa de Dumnezeu:
- poate deveni arma : daca este orientata corect,
- poate deveni rana : daca este denaturata
Intelegerea acestei realitati este esentiala in procesul de vindecare sufleteasca.
Intoarcerea maniei la scopul ei initial nu este doar o corectare emotionala, ci o lucrare duhovniceasca profunda, parte din drumul spre curatirea inimii si spre indumnezeire.
Aceasta perspectiva este dezvoltata in mod amplu si in lucrari precum Terapeutica bolilor spirituale, de Jean-Claude Larchet , care arata ca vindecarea sufletului nu consta in eliminarea energiilor interioare, ci in restaurarea lor in adevarul firii.
In concluzie, mania nu este dusmanul tau. Ea devine dusman doar atunci cand este folosita gresit.
Dar atunci cand incepi sa o intelegi si sa o asezi la locul ei, ea devine:
- o forta de paza,
- o energie de curatie,
- si o cale prin care sufletul ramane statornic in Dumnezeu.
Cât de complex ai scris despre mânie. Nu mă gândisem la taote aspectele astea. Zile fără mânie să ai!
RăspundețiȘtergere