Pune-te pe primul loc vs credinta ortodoxa

 

„Trebuie sa te pui pe tine pe primul loc”  un adevar psihologic care poate intra in tensiune cu Evanghelia. 

 

 

In ultimii ani, unul dintre cele mai raspandite mesaje ale psihologiei moderne este acesta: „Trebuie sa te pui pe tine pe primul loc.”

 
Ni se spune adesea ca este sanatos sa ne protejam spatiul personal, sa ne respectam limitele, sa avem grija de nevoile noastre emotionale si sa nu ne sacrificam excesiv pentru ceilalti.

 

 

Acest mesaj apare ca un raspuns la o realitate dureroasa :exista multe situatii in care oamenii se pierd pe ei insisi in relatii, traiesc in dependenta emotionala sau tolereaza comportamente nedrepte din partea celor din jur. Uneori oamenii ajung sa faca totul pentru ceilalti si, in acest proces, isi neglijeaza complet propria persoana.

 

 

 

Psihologia a observat aceste realitati si a incercat sa aduca un echilibru. De aceea, aceasta incurajeaza oamenii sa invete sa isi recunoasca nevoile, sa stabileasca limite si sa aiba grija de propria sanatate emotionala.

In anumite contexte, aceste lucruri sunt necesare si chiar vindecatoare.

Totusi, problema apare atunci cand acest principiu devine o regula absoluta de viata, aplicata in toate situatiile si in toate relatiile, fara discernamant.

 

Pentru ca atunci cand privim lucrurile din perspectiva credintei ortodoxe, descoperim o logica diferita a vietii si a iubirii.

Evanghelia nu aseaza omul intr-o continua cautare a interesului personal, nu ne invata sa ne punem permanent pe noi insine pe primul loc.

Din contra, Hristos deschide o alta cale, cea a iubirii care se daruieste.

Apostolul Pavel spune limpede:
„Purtati-va sarcinile unii altora si asa veti implini legea lui Hristos.”

In alta parte, vorbind despre iubire, spune:
„Dragostea nu cauta ale sale.”

Aceste cuvinte nu sunt doar idei frumoase, ci descriu modul in care functioneaza, in profunzime, relatiile autentice.

 

„Dragostea adevarata nu cauta folosul sau, ci folosul celui iubit. Cel ce iubeste cu adevarat este gata sa lase de la sine pentru binele celuilalt.”

 

Sfantul Ioan Gura de Aur : Omilii la Epistola I catre Corinteni, Omilia 33 (comentariu la 1 Corinteni 13) 

 

In logica Evangheliei, iubirea presupune uneori renuntare la sine, rabdare, intelegere si disponibilitatea de a purta greutatea, neputinta celuilalt.

Aceasta perspectiva este foarte vizibila in viata de familie.

 

Familia nu este doar un spatiu in care fiecare isi protejeaza nevoile si isi revendica drepturile.
Familia este, inainte de toate, o comuniune de viata si de iubire, in care oamenii invata sa traiasca unii pentru altii.

 

 

Un sot invata sa lase uneori de la el pentru pacea casei.
O sotie invata sa fie rabdatoare in momentele dificile.
Parintii invata sa se jertfeasca pentru binele copiilor.

 

 

Toate aceste lucruri nu sunt semne de slabiciune,  sunt expresii ale iubirii mature.

 

„Cel ce iubeste pe Dumnezeu nu cauta ale sale, ci ale lui Dumnezeu si ale aproapelui. Iubirea il face pe om sa se daruiasca pe sine fara sa mai socoteasca interesul propriu.” 

 

Sfantul Maxim Marturisitorul : Capete despre dragoste, I, 13. 

 

 

Pericolul apare atunci cand principiul psihologic „pune-te pe tine pe primul loc” devine singurul criteriu de evaluare a relatiilor.

Daca fiecare membru al familiei se pune constant pe primul loc, relatia incepe sa se transforme 

 treptat intr-o negociere de interese.

Fiecare incepe sa se intrebe:

 
„Eu ce primesc din aceasta relatie?”
„De ce sa fac eu primul pas?”
„De ce sa las eu de la mine?”

" Dar ce, eu sunt mai prost/proasta?"  

 

 

In acest mod de gandire, fiecare isi protejeaza spatiul personal, fiecare isi apara nevoile si fiecare isi revendica drepturile.

Dar, incet-incet, dispare ceva esential: spiritul jertfei si al daruirii.

Iar fara jertfa, familia nu mai functioneaza ca o comuniune, incepe sa functioneze ca o asociere de interese.

In locul iubirii apare calculul, judecarea "cine are mai multa dreptate" . 
In locul daruirii apare revendicarea.
In locul intelegerii apare competitia emotionala.

Evanghelia propune o alta dinamica a vietii de familie.

Nu intrebarea „cine este pe primul loc”, ci intrebarea „cum putem purta impreuna greutatile vietii, neputintele proprii, patimile inradacinate in noi ?”

Nu intrebarea „cine are dreptate”, ci dorinta de a cauta pacea.

Nu preocuparea permanenta pentru propriul interes, ci disponibilitatea de a face loc si pentru nevoile celuilalt.

Desigur, aceasta perspectiva nu inseamna ca omul trebuie sa se anuleze pe sine sau sa accepte abuzul.
Credinta ortodoxa nu incurajeaza suferinta inutila si nici relatiile nedrepte.

Discernamantul ramane esential.

Psihologia ne poate ajuta sa ne intelegem ranile, sa ne cunoastem limitele si sa invatam sa ne exprimam nevoile.
Credinta, insa, ne invata ceva mai profund: cum sa ne largim inima pentru celalalt.

 

 

„Harul lui Dumnezeu ne invata sa iubim pe aproapele mai mult decat pe noi insine si sa ne rugam pentru el ca pentru noi.” 

 Sfantul Siluan Athonitul – Intre iadul deznadejdii si iadul smereniei.

 

 

Psihologia ne invata sa ne protejam. Evanghelia ne invata sa iubim.

Psihologia ne invata sa ne intelegem pe noi insine.
Evanghelia ne invata sa ne daruim.

Cand cele doua sunt unite cu discernamant, viata de familie poate deveni un spatiu de crestere si vindecare.

Nu un loc in care oamenii se lupta pentru a fi pe primul loc, ci un loc in care invata, zi dupa zi, sa traiasca cu adevarul simplu al iubirii crestine:

„Purtati-va sarcinile unii altora si asa veti implini legea lui Hristos.” (GALATENI 6) 

Pentru ca acolo unde fiecare cauta doar binele sau, relatia slabeste.

Dar acolo unde oamenii invata sa se daruiasca unul altuia, se naste ceva mult mai profund decat satisfacerea intereselor personale: se naste comuniunea.

 

 

DRAGOSTEA...    NU CAUTA ALE SALE . (CORINTENI)