În cele trei ediții ale programului „Parenting cu Har”, am observat un fenomen interesant: atunci când vorbim despre educația morală a copiilor, multe mame simt rezistență sau îndoială față de expresii precum „Lui Dumnezeu îi place” sau „Lui Dumnezeu nu-i place”.
Acest limbaj pare prea simplu, poate chiar moralizator, dar în realitate ascunde o profundă valoare pedagogică și teologică.
Să explorăm împreună ( din perspectivă creștin ortodoxă ) de ce acest concept este valoros, unde poate fi greșit înțeles și cum îl putem folosi cu discernământ în educarea copiilor.
1. ARGUMENTE PENTRU: Da, lui Dumnezeu „îi place” sau „nu-i place” ceva
1. Scriptura folosește acest limbaj.
Biblia ne arată fără echivoc că există lucruri care Îi sunt plăcute lui Dumnezeu și altele care nu sunt:
„Domnul iubește dreptatea și judecata.” (Psalmul 32, 5)
„Domnul urăște pe cel ce seamănă neînțelegeri între frați.” (Pilde 6,19)
„Căile celor răi sunt urâte înaintea Domnului.” (Pilde 15,9)
Aceasta este o formă de revelare pedagogică , Dumnezeu ne vorbește în cuvinte omenești pentru ca inima noastră să poată înțelege binele și răul.
Așa cum un părinte coboară la nivelul copilului pentru a-i explica ceva dificil, la fel Dumnezeu „Se coboară” în cuvintele noastre.
2. Este un limbaj pedagogic, nu antropomorfism grosier.
Sfinții Părinți, precum Sfântul Ioan Damaschin sau Sfântul Grigorie Palama, explică faptul că atunci când Scriptura vorbește despre „mânia”, „tristețea” sau „bucuria” lui Dumnezeu, nu este vorba de emoții omenești, ci de felul în care noi percepem lucrarea dreptății și iubirii divine.
Când spunem „lui Dumnezeu nu-i place minciuna”, spunem de fapt:
„Minciuna nu este în acord cu firea Lui, care este Adevărul însuși.”
Este o formă simbolică, un limbaj de apropiere, nu de descriere exactă a lui Dumnezeu.
3. Plăcerea lui Dumnezeu = comuniune cu El.
Tot ceea ce „Îi place” lui Dumnezeu este ceea ce ne apropie de El: iubirea, iertarea, curăția inimii, adevărul, milostenia.
Ceea ce „nu-i place” este ceea ce ne rupe de comuniunea cu El: mândria, ura, minciuna, cruzimea.
În această lumină, expresiile de tipul „Lui Dumnezeu îi place” devin ghiduri pentru discernământ moral: ce cultivă iubirea și ce o distruge.
2. CONTRAARGUMENTE: Nu, lui Dumnezeu nu „îi place” sau „nu-i place” în sens omenesc
1. Dumnezeu este neschimbător.
„Eu sunt Domnul și nu Mă schimb.” (Maleahi 3,6)
Dacă am spune că Dumnezeu „azi iubește ceva și mâine nu”, L-am coborî la nivelul emoțiilor omenești, schimbătoare și pasionale.
Dar Dumnezeu este binele absolut, iar tot ceea ce este contrar binelui nu poate coexista cu El.
Așadar, „nu-i place păcatul” nu exprimă o emoție divină, ci o incompatibilitate ontologică.
2. „Plăcerea” și „neplăcerea” sunt traduceri ale realităților spirituale.
După cum explică Sfântul Maxim Mărturisitorul, Dumnezeu nu reacționează la păcat prin emoții, ci prin lucrarea neclintită a dreptății și iubirii Sale.
Când spunem „Dumnezeu nu suportă păcatul”, nu înseamnă că se „enervează”, ci că lumina Lui nu poate locui în întuneric.
Este ca atunci când spunem: „Soarelui nu-i place întunericul.” Nu pentru că ar avea sentimente, ci pentru că acolo unde este lumina, întunericul dispare de la sine.
3. Răul nu schimbă iubirea lui Dumnezeu față de om.
„Dumnezeu urăște păcatul, dar iubește pe păcătos.” — Sfântul Ioan Gură de Aur
Aceasta este inima credinței ortodoxe.
Dumnezeu nu încetează să iubească omul nici când acesta păcătuiește.
El urăște păcatul tocmai pentru că îl desparte pe om de iubirea Sa.
Așadar, expresia „nu-i place” trebuie înțeleasă nu ca o respingere personală, ci ca un semn al durerii dumnezeiești față de pierderea comuniunii.
Da, putem spune că lui Dumnezeu „nu-i place minciuna”, dacă prin asta înțelegem incompatibilitatea morală și spirituală dintre Dumnezeu și rău.
Dar nu putem spune că „nu-i place omul care minte”, pentru că Dumnezeu continuă să-l iubească și să-l cheme la îndreptare.
Expresia devine astfel un limbaj moral și educativ, nu un instrument de vinovățire.
CUM PUTEM FOLOSI ACEST CONCEPT CU COPIII ȘI MAMELE
Copiii înțeleg lumea prin emoții, prin bine și rău, prin bucurie și tristețe.
A spune „Lui Dumnezeu nu-i place asta” poate deveni o cale simplă de formare a conștiinței morale, dacă este spus cu blândețe, nu cu teamă.
În loc să folosim tonul de judecată („Vezi? Lui Dumnezeu nu-i place ce ai făcut!”), putem spune:
-
„Asta nu-L bucură pe Dumnezeu, pentru că El vrea să fim buni unii cu alții.”
-
„Lui Dumnezeu îi place când alegem adevărul, chiar dacă e greu.”
-
„Îl bucurăm pe Dumnezeu când iertăm, pentru că El ne iartă mereu.”
Astfel, copilul învață nu din frică, ci din iubire, că există un sens mai adânc al faptelor sale, acela al comuniunii cu Dumnezeu.
A vorbi copiilor despre „ce îi place” și „ce nu îi place” lui Dumnezeu nu este o formă de manipulare emoțională, ci o chemare la iubire curată.
Dacă este folosit cu discernământ, acest limbaj:
-
oferă repere morale clare,
-
cultivă simțul comuniunii cu Dumnezeu,
-
și ajută copilul să înțeleagă că binele nu este o regulă impusă, ci o alegere care bucură inima lui Dumnezeu.
„Dă-mi, fiule, mie inima ta, şi ochii tăi să simtă plăcere pentru căile mele, .” (Pilde 23,26)
Aici se află adevărata pedagogie duhovnicească: nu doar să știe copilul ce e bine și ce e rău, ci să simtă că binele este frumos, iar frumosul Îl bucură pe Dumnezeu.
Comentarii
Trimiteți un comentariu