"In camera de consultaţie am auzit o mulţime de femei plângându-se de o mulţime de lucruri, însă printre primele pe listă este lipsa de comunicare. De ceva timp am început să adun o colecţie de ceea ce eu numesc „relatările unor neveste singure”. Iată trei exemple, dintre cele mai relevante:
„Aţi auzit vreodată expresia a vorbi la perete? Ei bine, eu m-am măritat cu peretele!”
„Tot ce văd la micul dejun este o mână ieşind de după ziar ca să apuce ceaşca de cafea!”
„Îţi vine să crezi? Bărbatul meu poate să folosească zile întregi un singur cuvânt. Ca să fiu cu totul sinceră, câteodată îl spune de două ori, cu alt înţeles. Vocabularul său se compune numai din Uh şi uh, uh.”
Ceea ce vor să spună aceste femei este că viaţa poate deveni de-a dreptul sinistră atunci când eşti căsătorită cu un bărbat care refuză să îţi vorbească. E adevărat şi că există bărbaţi care refuză să tacă, dar pentru fiecare dintre aceştia cunosc alţi doisprezece care sunt la cealaltă extremă, cea a tăcerii.
Ideea pe care vreau să ţi-o transmit azi este că acesta este un mod aberant de a te purta cu o femeie. Femeia va vrea întotdeauna să ştie ce se petrece în mintea celui iubit. Este important, mai ales pentru bărbaţi, să cunoască acest aspect, întrucât rolul său în afara casei îl poate îndrepta adesea în direcţia opusă. În acest peisaj, arta comunicării verbale într-o căsnicie capătă o semnificaţie specială. Într-un fel, ea vine ca un tip special de asigurare. Dar vine întotdeauna şi cu un preţ.
Pentru început, ea necesită planificare specială şi timp rupt din rutina zilnică. La început, multor cupluri le-ar fi foarte greu să creadă că vorbitul este una dintre plăcerile zilnice care sunt cel mai uşor de pierdut în vârtejul căsniciei. Dar chiar aşa este. Copiii şi munca, datoriile sociale şi cele de serviciu, televizorul, sportul, orice fel de urgenţe ‒ toate reprezintă o ameninţare reală asupra artei comunicării.
Am cunoscut mai multe cupluri care au ajuns să sărbătorească 50 de ani de căsnicie și trei cupluri care au ajuns chiar la 60; fiecare venind din alt mediu, din altă pătură socială, cu alt venit, cu altă profesie sau statut. Un singur lucru aveau în comun. Nu contează că vorbim despre un fermier din Nebraska sau despre un bancher dintr-un oraş mare; despre o femeie de serviciu dintr-o şcoală sau despre decanul unei facultăţi ‒ oricare dintre ei, împreună cu soţul sau soţia, învăţase cum să se împărtăşească unul de celălalt într-o comuniune totală.
Un cuvânt foarte frumos ‒ comuniune. Dobândeşte o semnificaţie tot mai mare odată cu trecerea anilor. Dorinţele trupeşti pot scădea, treptat, în intensitate, iar entuziasmul de început poate dispărea, cu timpul. Problemele materiale se pot ameliora, la fel şi cele de altă natură. Doar un lucru trebuie să rămână mereu pe traiectorie ascendentă: deschiderea treptată a două inimi pentru a-l primi pe celălalt până în adâncul propriei fiinţe. Scoaterea la suprafaţă a adevăratului „eu” (în așa fel încât celălalt să mă cunoască, iar eu să-l cunosc pe el) reprezintă cheia unei vieţi lungi, fericite, sănătoase şi a comuniunii perfecte.
(Charlie W. Shedd, Scrisori către Filip ‒ sfaturi unui tânăr căsătorit, Editura Bizantină, București, 2011, p. 31)
Comentarii
Trimiteți un comentariu