Treceți la conținutul principal

Comuniunea in familie

"In camera de consultaţie am auzit o mulţime de femei plângându-se de o mulţime de lucruri, însă printre primele pe listă este lipsa de comunicare. De ceva timp am început să adun o colecţie de ceea ce eu numesc „relatările unor neveste singure”. Iată trei exemple, dintre cele mai relevante:

„Aţi auzit vreodată expresia a vorbi la perete? Ei bine, eu m-am măritat cu peretele!”

„Tot ce văd la micul dejun este o mână ieşind de după ziar ca să apuce ceaşca de cafea!”

„Îţi vine să crezi? Bărbatul meu poate să folosească zile întregi un singur cuvânt. Ca să fiu cu totul sinceră, câteodată îl spune de două ori, cu alt înţeles. Vocabularul său se compune numai din Uh şi uh, uh.”

Ceea ce vor să spună aceste femei este că viaţa poate deveni de-a dreptul sinistră atunci când eşti căsătorită cu un bărbat care refuză să îţi vorbească. E adevărat şi că există bărbaţi care refuză să tacă, dar pentru fiecare dintre aceştia cunosc alţi doisprezece care sunt la cealaltă extremă, cea a tăcerii.

Ideea pe care vreau să ţi-o transmit azi este că acesta este un mod aberant de a te purta cu o femeie. Femeia va vrea întotdeauna să ştie ce se petrece în mintea celui iubit. Este important, mai ales pentru bărbaţi, să cunoască acest aspect, întrucât rolul său în afara casei îl poate îndrepta adesea în direcţia opusă. În acest peisaj, arta comunicării verbale într-o căsnicie capătă o semnificaţie specială. Într-un fel, ea vine ca un tip special de asigurare. Dar vine întotdeauna şi cu un preţ.

Pentru început, ea necesită planificare specială şi timp rupt din rutina zilnică. La început, multor cupluri le-ar fi foarte greu să creadă că vorbitul este una dintre plăcerile zilnice care sunt cel mai uşor de pierdut în vârtejul căsniciei. Dar chiar aşa este. Copiii şi munca, datoriile sociale şi cele de serviciu, televizorul, sportul, orice fel de urgenţe ‒ toate reprezintă o ameninţare reală asupra artei comunicării.

Am cunoscut mai multe cupluri care au ajuns să sărbătorească 50 de ani de căsnicie și trei cupluri care au ajuns chiar la 60; fiecare venind din alt mediu, din altă pătură socială, cu alt venit, cu altă profesie sau statut. Un singur lucru aveau în comun. Nu contează că vorbim despre un fermier din Nebraska sau despre un bancher dintr-un oraş mare; despre o femeie de serviciu dintr-o şcoală sau despre decanul unei facultăţi ‒ oricare dintre ei, împreună cu soţul sau soţia, învăţase cum să se împărtăşească unul de celălalt într-o comuniune totală.

Un cuvânt foarte frumos ‒ comuniune. Dobândeşte o semnificaţie tot mai mare odată cu trecerea anilor. Dorinţele trupeşti pot scădea, treptat, în intensitate, iar entuziasmul de început poate dispărea, cu timpul. Problemele materiale se pot ameliora, la fel şi cele de altă natură. Doar un lucru trebuie să rămână mereu pe traiectorie ascendentă: deschiderea treptată a două inimi pentru a-l primi pe celălalt până în adâncul propriei fiinţe. Scoaterea la suprafaţă a adevăratului „eu” (în așa fel încât celălalt să mă cunoască, iar eu să-l cunosc pe el) reprezintă cheia unei vieţi lungi, fericite, sănătoase şi a comuniunii perfecte.

(Charlie W. Shedd, Scrisori către Filip ‒ sfaturi unui tânăr căsătorit, Editura Bizantină, București, 2011, p. 31)

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Ignorarea emoțiilor copilului: la ce conduce psihologic/duhovnicește

  „Nu mai plânge, că nu e nimic." „Lasă-l, că-i trece singur." „Nu are de ce să fie supărat, i-am dat tot ce vrea." „Băieții nu plâng." „Nu mai face așa, că mă superi." Câte dintre aceste fraze le-ai auzit  sau poate chiar le-ai spus  în ultima lună? Există un mit urban parenting persistent, care circulă din generație în generație: emoțiile copilului sunt exagerate, trec de la sine, iar dacă le acorzi atenție, le întreții și răsfați copilul. „Nu-l învăța să fie mofturos", ni se spune. „Lasa-l să se descurce singur cu supărarea lui." Doar că realitatea psihologică și cea duhovnicească ne arată exact inversul. Emoția ignorată nu dispare. Se ascunde. Și acolo unde se ascunde, face rău  pe trup, pe minte și pe suflet. Acest articol nu este scris pentru a produce vinovăție, ci pentru a oferi o înțelegere integrată: ce se întâmplă cu un copil ale cărui emoții sunt sistematic ignorate, atât din perspectiva psihologiei sănătoase, cât și din cea a spiritu...

5 motive pentru care ne-am reîntors în Grecia după 6 luni în Romania

Uneori intoarcerea este mai grea decat plecarea .  Am stat 6 luni în România,  timp suficient cât să simțim dor, comparații, contraste și răspunsuri. Iar când ne-am întors în Grecia, n-a fost o decizie impulsivă. A fost una simțită în trup, în suflet și în ritmul nostru de familie. Iată cele 5 motive reale care ne-au adus înapoi:          1. Mâncarea : gust care nu se explică, se simte. În Grecia, mâncarea  e experiență, nu e doar hrană. Legumele au gustul pe care ni-l amintim din copilărie. Roșiile sunt dulci, castraveții crocanți, portocalele parfumate. Fructele și legumele nu par “umflate”, ci crescute firesc, sub soare, în ritmul lor. Simți diferența imediat: mai puține chimicale produse locale ingrediente simple Corpul reacționează : ne simtim mai plini de vitalitate , energie, dormim mai bine .      2. Marea și vremea caldă - terapie zilnică pentru copii, cat si pentru noi.    Viața lângă mare s...

Efectele dependentei de retelele sociale asupra disciplinei, conexiunii si relatiei cu copilul

  Traim intr-o lume in care mama nu mai este doar mama:este si creator de continut, si spectator, si cautator de validare, si consumator aproape compulsiv de informatie. Telefonul a devenit extensia mainii, iar scrolatul , o forma de dezamagire, de fuga si de amortire a propriilor emotii. Si, poate fara sa isi dea seama, tot acesta este momentul in care multe mame isi pierd puterea, rabdarea, autoritatea si disponibilitatea de a sustine un proces real de disciplinare si de conectare cu copilul. Acesta este un articol despre fenomenul pe care nimeni nu vrea sa il recunoasca , dar pe care toti il simtim: dependenta mamelor de retelele sociale si efectele ei devastatoare asupra copiilor.   1. Neputinta mamei in era digitala Cea mai mare drama nu este ca mamele folosesc telefonul, ci ca telefonul a preluat rolul de gestionare emotionala . Cand esti obosita, derutata, ranita, singura sau frustrata, scrolatul devine refugiul cel mai rapid. Dar, de fapt, este doar o anestezie c...